Constantin Dobrogeanu Gherea

Istoria ne învață multe, cu condiția să pricepem învățăturile ei.

Viața-i amară - William Ernest Henley

Viaţa-i amară. Toate feţele zilelor, de dimineaţă şi până-n amurg 

sunt cenuşii de la atâta trudă şi lacrimi care-au curs şi curg. 

Trebuie să ne trezim doar pentru a munci, obosi şi plânge?

În soare, prin frunze, dincolo de flori, refuzând orice emoţii, 

somnul este avangarda visătoare a clipelor grele ale morţii...

lăsați-mă să dorm. Ajunge.

Averile strânse râd de oamenii bătrâni, de gurile lor ştirbe-n ora de amurg; 

faima e o perlă ce-ascunde sub ea râuri de lacrimi ce curg;

iubirea să moară sau să se aibă pe sine îndelung. 

În soare, printre frunze, de dincolo de flori, refuzând orice emoţii, 

în vreme ce noi aţipim, se-apropie, tiptil, orele morţii. 

Lăsaţi-mă să dorm. Ajunge.

Invincibil - William Ernest Henley

 

Trecând de noaptea grea din jurul meu,

neagră ca un hău făr` de sfârşit,

îi mulţumesc oricărui Dumnezeu

pentru-al meu suflet de necucerit.

În gheara sorţii strâns fără cruţare

nu am dat înapoi şi n-am strigat.

Lovit de întâmplările amare

capul mi-e-nsângerat, dar nu plecat.

Dincolo de-acest loc al urii şi-ntristării,

pe-acest tărâm de umbră subjugat,

chiar dacă anii-mi sunt sub semnu-amenințării,

eu sunt şi voi fi la fel, neînfricat.

Nu contează cât de strâmtă-i poarta,

ce liste cu pedepse vin mereu,

eu dețin controlul, oricare-ar fi soarta:

eu sunt căpitanul sufletului meu.

Bătea la poarta cerului - Vasile Voiculescu

Bătea la poarta cerului o rază,

bătea sfios și-ncet ca o streină…

târziu, un înger a deschis să vază

și-a stat uimit de palida lumină.

Era o biată rază scăpărată

dintr-un adânc de minte omenească,

ce străbătuse calea-nfricoșată

de la pământ la granița cerească.

Părea atât de tristă și umilă,

dar totuși credincioasă și curată,

că îngerul a tresărit de milă

și-a prins-o blând de mâna tremurată.

Apoi, grăbit a luat-o-n cer cu dânsul

și-a dus-o-n sfânta îngerilor horă;

i-a podidit pe toți, privind-o plânsul

și-au strâns-o-n brațe toți ca pe o soră!

Ea le-a zâmbit ștergându-le plânsoarea

și s-a rugat apoi de ei fierbinte

s-o-nfățoșeze bunului Părinte

ca să primească binecuvântarea;

“Stăpâne veșnic, dătător de viață,

din ce-ntuneric mă-nălțai la Tine.

Din ce prăpăstii crâncene de gheață,

din ce vârtej de patimi și ruine!

Cât am luptat cu oarba rătăcire,

cu nebunia surdă și păcatul

dar  n-am putut să samăn o sclipire

în largul nopții stăpânind de-a latul.

Și-n van am ars un creier, nendurată,

ca pe-o feștila, fără de cruțare,

învinsă, goală, stinsă, spulberată

doar în surghiun găsesc acum scăpare.

Să pot s-ajung la cerurile albastre,

că dintr-o grea cătușă ce mă strânge

am străbătut prin veacuri de dezastre

și-abia trecui oceane-ntregi de sânge!”

Cum sta, smerit în fața strălucirii,

silită ochii sărbezi să și-i plece

sărmana rază - far al omenirii,

părea o umbră lânceda și rece.

“Tu vii aicea singură și-nvinsă?”

grăi cel veșnic, nevăzutul Tată…

“Tu fugi de teamă să nu fii stinsă?

Dar când s-a stins lumin-adevarată?

De te-am trimis în lumile-n vrăjbite

nu te-am chemat, cu pumnii strânși și goi:

ca pe-un mănunchi de raze împletite

eu te-așteptam, s-aduci pe toți la noi!

Dintr-un biet sâmbur’năbușit în fașă,

din scăpararea unei minți senine

să fi crescut o mare uriașă,

să porți pământul însuși pân’la Mine!

Plângând stingheră și tremurătoare,

c-ai fost înfrântă vii să-mi dai de știre?

Nu te primesc săracă și datoare!

Cui ai lăsat bogată moștenire?”

Mergând apoi spre raza-mbărbătată

i-a sărutat obrajii amândoi:

“Copila mea, fii binecuvântată,

ia-ți deci putere și-ntoarce-te-napoi!

Și chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tină

să-l părăsească oștile cerești,

tu să rămâi, căci tu ești doar lumină

și nu trăiești decât când strălucești!”

Ceremonii - Gellu Naum

Maria-Roza îmi scrie de la capătul lumii

despre răul primordial despre nostalgia noroiului

îmi scrie că plantează grâu și că îl roade singură

imediat ce răsare

și pentru că n-am supt la sânul ei în calitate de copil

îmi scrie că umblă desculță

Eu fac cafele pentru cei instalați mai de mult în pământ

sau poate sap ca să găsesc fereastra

Alături într-o lume invizibilă și sălbatică

un tip izolat mă exprimă la un telefon public

vă anunț spune el că mă aflu în piața Buzești și că de aici

am de gând să mă duc pe jos până în pivniță sau chiar mai departe

vă anunț că m-am învelit în pânză de in că mi-am pus chipiul de iarbă

și că m-am îngropat destul de adânc.

Ce flori frumoase - Gellu Naum

Ce flori frumoase făcea pictorița pe femurul nostru

albastre galbene portocalii flori minunate

noi toți școlari poeți toți viguroși toți morți

păscuți de cai mâncați de câini și singuri

toți galopam strigam vacanța mare a sosit vacanța mare

toți galopam în cai și nechezam glumeam

ne-am fi oprit să plângem și să plătim în bani

ne-am fi vândut ghiozdanul și coama pentru asta

visam cearceafuri sâni și nechezam în cai

școlari poeți de la orchestră de oriunde

mâncați de câini uitați de fete

noi galopam întruna și strigam vacanța a sosit vacanța

dar ea steatopiga pictorița caraiba mută

ea ne oprea o clipă ne zâmbea

și ne picta obrajii pleoapele femurul.

vara 1942

Ninsă ramură de brad - George Țărnea

Anul Nou vă pună-n palme,

ninsă ramură de brad,

focuri vii şi ceasuri calme,

ninsă ramură de brad.

Soare-n fiecare casă,

ninsă ramură de brad

stele-n cer şi grâu pe casă,

ninsă ramură de brad.

Miere-n inimi, miere-n floare,

și belşug la fiecare,

prunci frumoşi cu sănătate,

pace-n lume şi dreptate,

Rouă-n vetrele iubirii,

și blândeţe-n rostul firii,

cărți şi roade fiecărui,

e urarea-n care stărui.

Fi-vă casele de piatră,

și lumină-n orice vatră,

fi-vă smălţuit în rouă

drumul către ziua nouă.

Din pridvor în geana zării,

poartă-vă iubirea ţării,

și... întoarcă rodul

unde-şi face vremea nodul.

Înţelept vă fie harul,

plină casa, plin paharul,

de pe căi la gânduri drepte,

spre-nălţimea altei trepte.

Zbor înalt de ciocârlie,

visul împlinit vă fie,

peste-ntreaga Românie,

la mulţi ani cu bucurie!

Căntărețul din stradă - Traian Demetrescu

Într-un oraș, din întâmplare, 

venise-un cântăreț de stradă, 

și dintr-o țiteră duioasă 

cânta această serenadă: 

„Iubiți-vă! Viața trece 

ca adierea unei seri; 

în inimile iubitoare

e cald, senin, - sunt primăveri!”

Atunci, băcanii auzindu-l, 

l-au dat afară din oraș;

iar unul dintre ei rostit-a:

„Pe legea mea! E un pungaș! 

Lângă teșghele, toată ziua, 

ca vai de lume ne trudim,

să strângem ban cu ban, grămadă, -

noi n-avem vreme să iubim!”

 

Femeile au plâns de mila 

acelui cântăreț gonit; 

căci inimile lor duioase 

la viersul lui s-au încălzit... 

și s-au rugat să-l readucă, 

să-i dea un ban, un adăpost; 

e zdrențuros, e mort de foame 

și e străin! - dar chip n-a fost! 

În inimile tinere însă 

rămas-a cântecul neșters...

și după cum aud pe unii 

cam astfel treburile-au mers: 

băcanii-au strâns în toată viața 

ban lângă ban, cu mare preț; 

pe când nevestele urmat-au 

povața-acelui cântăreț.

Curtea lui Terik din Mangalia - Nicolae Tonitza

 

Balada celor șapte focuri - Radu Stanca

Nu se mișca de lângă foc

nici ziua și nici noaptea,

iar într’al fetelor soroc

veghea cântând a șaptea.

Somn ochii ei n’ aveau, nici gând

nestrăbătut, iar lira

dac’o pișca din când în când

nu-și lua din foc privirea.

Dar într-o zi un călăreț

cu coif și lance mare

trecu pe lângă ea semeț

și se pierdu în zare.

Iar ochii ei drum îndelung

prin praf îl petrecură

și noaptea ‘ntreagă, cu svon lung,

pe urma lui căzură.

A doua zi când grei de plâns 

pierdută și-i întoarse,

focul era’ n pădure stâns,

uleiurile arse.

Alt foc păzește ea de-atunci,

iar fetele rămase

sunt multe’ n tainicele lunci,

dar focuri numai șase...

Într-un lac - Tudor Arghezi

Într-un lac alb de lumină,
a ieşit o lună plină.
Ce mai caută şi luna
tot în lacuri totdeauna?

Limpezeşte şi îşi spală,
noaptea, farfuria goală,
porțelanu-având o pată
de argint necurăţată.

Azi în lacul îngheţat,
blidul nu i-a mai intrat
și-l atârnă-n ceaţa sură
vătămat de-o ştirbitură.

Poem neserios - Geo Dumitrescu

Ţi-am spus într-o seară că te sărut pentru ultima dată.

(Păreai plictisită şi nu ştiam dacă "celălalt" nu sărută mai bine.)
Te-am întrebat apoi dacă vrei să plec -
mi-ai spus net: da - şi am plecat de lângă tine.

Vezi, filozoful avea dreptate: lucrurile au sens prin noi...
- Grădina mi se părea atât de inutil verde!
Fiinţa mea proclama strident şi universal:
totul se pierde!...

Apoi ţi-am simţit capul pe pieptul meu într-o zi.
(Părul avea acelaşi miros agreabil şi incert.)
M-am gândit confuz la tot ce mă puteam gândi,
dar nu vedeam pentru ce mi-ai fi spus: te iert!

Vezi, filozoful avea dreptate: lucrurile au sens prin noi.
Am aflat curând de ce erai supărată:
("Celălalt", mai ales, mi se părea atât de puţin demn de ură!)
Îţi spusesem într-o seară că te sărut "pentru ultima dată...”

Rugă - Eugen Ionescu

Un mic soare, Doamne,
pentru sufletul meu.
Doamne, eu sunt o frunză,
eu sunt o nucă,
sunt un broscoi speriat,
sunt o vrabie rănită.
Mi-au furat toate cuiburile.
M-au ajuns toate prăștiile.
Doamne mic, ridică-mă,
și fă-mă fericit.
Ca pe boii cu coarne nevinovate,
ca pe câinii cu ochii de îngeri,
ca pe nenuferi,
ca pietrele prietenele.

Declarație de dragoste dușmanului meu - Petru Cărare

Duşmane drag! Să ştii că-mi place
duelul nostru vechi şi sfânt.
Mi-ai spus că nu mă laşi în pace
și te-ai ţinut, văd, de cuvânt.

Tu nu poţi fi cu două feţe:
să fim cumva pe-ascuns şi fraţi.
Ce-ar fi amicii mei să-nveţe
a-mi fi la fel de devotaţi!

Nu pun pe slove văl de ceaţă,
dar într-o luptă de idei
prefer să fiu lovit din faţă,
decât din spate de ai mei.

Cale-ntoarsă - Ion Vinea

Nici azi, nici mâine: ziua cea de ieri.

Unde sunt orele pierdute-n veac?

Mi-e dor de stinsele priviri, mă cheamă glasuri ca stafiile prin amintirea fără timp.

Vreau sângerarea soarelui sleit pe lacuri, 

în amurguri bivolii mugind, 

freamătul grădinii dintre ziduri, 

izul fructelor de ceară din cămările de iarnă, 

penumbră cu parfum de camfor a salonului de rips, 

în oglinzi cu apele uitării

şi unde-a stat între făclii

fratele dus dintre cei vii.

Vreau pasul tatei, care suie scară, 

gongul de bronz să sune cină, 

vreau, mamă, iar să-mi aud numele

rostit duios şi aievea

cum a rămas plutind în paragină din gând.

Să ferec vraja-n casă cu drugul pus în poartă, 

să foarfec în firidă candelă

şi singur în aria moartă

să-mi latre-n noapte

Priam la zodiile reci

până târziu, a urat, a pustiu, 

când în aşternutul cu miresmă de lavandă

voi adormi de veci.