Iarna definitivă - Adrian Păunescu

După ierni ce vin și pleacă

Și urmează primăveri,

După tot borhotul cinic

De îngheț și temenea,

După trăsnetul de vară,

După dragostea de ieri,

A venit și marea iarnă

Care nu va mai pleca.

Primăvara aberantă,

Care ne-a făcut de foc,

Trebuia să se sfârșească,

Să se intre în normal,

Fie și de-o amintire,

Prea puțin mai au noroc,

A venit la mine iarna,

Imediat după final.

Logica de totdeauna,

A acestui anotimp,

S-a schimbat și mă sfidează

Cum îl simt la mine-n corp,

Nu mai am la îndemână

Nici un anotimp de schimb,

Duc pe sânge gheața lumii,

Pipăi drumul ca un orb.

Nu mai am nici chef de viață,

Nici puterea să mai lupt,

Frigul mă înlocuiește

În ce vreau și în ce știu,

Numai iarnă e deasupra,

Numai iarnă dedesupt,

Statuarul om de gheață,

Care sunt, e încă viu.

Sediul iernii e în mine,

Fără-ncuviițarea mea,

Ochii mei sunt plini de iarna

Polului interior,

Nici nu mă mai tem de moarte,

Căci treptat voi îngheța,

Numai rănile recente

Nu cedează, mă mai dor.

Iar dacă îngheț mai grabnic

Tot mai sper la vreun dezgheț,

Care s-ar putea sa vină

Pentru-acești ghețari eterni,

Mi-a plăcut lumina verii

Și am pus pe viață preț,

Ca să fiu, de azi încolo,

Căuzaș al marii ierni.

Nu mi-e dor de primavară,

Parcă vreau să n-o mai știu,

Mă învăț cu frigul tragic

Al părerilor de rău,

Nicăieri nu urcă iarna,

Ca într-un bărbat pustiu,

Iarna mi-a suit în braţe,

Iarna ține locul tău.

Soarele nu mă mai vede,

Căci el însuși e-n reflux,

Și, prin vatra noastră, focuri

Trec din ce în ce mai greu,

A venit la mine iarna,

În ediție de lux,

Mi s-a instalat în sânge,

Iarnă am ajuns şi eu.

Ţi-am adus un măr - Grigore Vieru

Eu cele mai frumoase flori

Aşterne-ţi-aş mereu în cale,

Dar nu-s pe lume asemeni flori

În faţa frumuseţii tale.

De dragul tău n-aş pregeta

Să mor cum mor în vânt petale,

Dar moartea mea ce-ar însemna

În faţa frumuseţii tale.

Ţi-am adus un măr, 

E de la noi de-acasă.

Ţi-am adus un măr,

Să fii şi mai frumoasă.

Ţi-am adus un măr,

Să-l duci frumos la gură.

Ţi-am adus un măr,

E mărul din scriptură.

Întrebări - Bertolt Brecht

Spune-mi, ce porţi pe tine! Ai căldură?

Spune-mi, cum ai dormit! Ai moale pat?

Spune-mi, cum mai arăţi! Te-ai mai schimbat?

Spune-mi, ce îţi lipseşte! A mea gură?

Spune-mi, cum o mai duci! Sunt buni cu tine?

Spune-mi de ceilalţi! Te lasă-n pace?

Spune-mi ce mai faci tu! Faci ce îţi place?

Spune-mi, la ce gândeşti acum! La mine?

Vezi, nu mai am decât cuvinte de-ntrebare

şi parcă îţi aud deja răspunsul mut.

Dacă eşti obosită, nu pot să te ajut,

Dacă ţi-e foame, nu am de mâncare.

Din lume parc-am dispărut deodat’

şi nu mai sunt de loc, parcă te-aş fi uitat.

Enigma - Marin Sorescu

Domnule, am auzit în tinerețe o ghicitoare

Și i-am uitat răspunsul.

,,Tenghelita,

Menghelita,

De cârcee,

Tombolita.

Ghici, ce e?"

De vreo patruzeci de ani mă tot chinui

S-o dezleg,

Sau să-mi aduc aminte răspunsul.

M-am dus în satul în care-am auzit-o,

Am întrebat din om în om:

Nimeni nu știa,

O ghicitoare care-a dispărut.

Maica mare, Maria Rădulescu Fălcoianu

Numita maica Rica, din comuna Redea, Romanați,

I-a spus în 1919 lui neica lonescu,

Din Redea, ghicitoarea asta.

Când și-a dat el seama c-a uitat raspunsul,

Maica Rica murise.

Și de-atunci îl tot chinuie.

Dacă ar fi ca în povești, ar fi trebuit să i se taie

Capul, că nu poate dezlega enigma,

Dar nici ghicitoarea nu se mai poate dezlega singură

Și se foloseste de el, ca să-si aducă aminte

Răspunsul. Toate au avut un sens pe vremuri,

Și au dispărut, fie sensul, fie cuvintele acestui sens.

Toiag de înger - Vasile Voiculescu

Îmbătrânesc. Destinul mi-e însă tot copil;

Isteţ să prinză păsări şi să doboare poame

Aruncă lesne pâinea la câini şi când i-e foame

Întinde mâna goală spre-arhanghelul Gavril.

Hoinar prin codrii lumii, nu ţii cu el la mers,

Dar n-are spor, ci cată comori peste coclaur,

În pietre sparte vede scântei de-argint şi aur

Şi-n orice suferinţă, sămânţa unui vers.

Sătul de slovă neagră, cu degetul condei,

Izvoade noi de stele şi flori vrea să dezlege.

Şi-ades se pleacă-n tină cu frică şi culege

Porunci de mult uitate în urme vechi de zei.

În van îi spui de moarte, de Domnul Sabaot,

Zâmbind curat ca unul ce nu-şi ştie păcate,

El se şi vede-n ceruri, mai mare peste toate,

Că-şi ia toiag de înger şi umblă raiul tot.

Zăpada mieilor - Nichita Stănescu

Să ningă peste noi cu miei doar astăzi

Să ningă inima în noi

Noi niciodată nu am fost noroi

O spun şi mieii care ning pe noi

O, dulce, mult prea dulce tu, fecioară,

Care mi l-ai făcut pe lezus chiar din flori

Ce zici că ninge mieii peste noi

Ce zici că ninge mieii peste seară

Şi pe zăpadă că noi ningem amândoi.

Moartea tatalui - Nichita Stănescu

Tatal meu s-a dezdurerat murind

s-a dezdurerat de mama mea,

și s-a dezdurerat de mine.

Tatal meu a murit nevinovat

din nevinovatia lui, insusi poate

ca i-a parut prea lunga existenta

Deodata, sora mea mica mi-a zis:

- Parea ca merge, ii luceau ochii si

se cerea acasa.

Cealalta sora-a mea mi-a zis:

-Devenise frenetic, mi-a sarutat mina,

mie, fiica lui, ca sa nu fiu nepregatita

ca el sa moara in lunga ora

a singuratatii lui.

Mama mi-a zis:

-Eram foarte fericita

crezusem a s-a insanatosit

misca din picioarele lui negre si bolnave

de vine,

la fel de iute ca pe vremea când

fusese campion la biciclism.

Eram foarte fericita mi-a spus mama

si nici n-am iesit pe usa ca el a murit

brusc.

Nevasta-mea mi-a spus:

-Iarta-ma, mi-a spus ea, te rog

din suflet sa ma ierti

Ti-a murit tatal.

-Ah, n-am vindut, in fine batrinul

s-a dezdurerat.

S-a dezdurerat de dragoste de femeie,

de dragoste de copii

de dragoste de curse de ciclism

pe care el infrugrat le numea

Turul Romaniei.

S-a dezadurerat mi-am zis

de toti ciclistii nostri magici

pe care el ii striga pe nume pe deasupra

si carora nu contenea sa le spuna

performantele,

lasind-o pe a sa, cea mai grozava, la

urma

cursa PLoiesti-Bucuresti

si fotografia in sepia care i se facuse la

sosire

cea pe care-a dat-o

altui ciclist,

care a rupt-o si nu se mai pastreaza!

S-a dezdurerat de foarfeca de croitorie cea mare,

pe care o avea de la unchi-sau

camasarul Ilie,

si unchiul acesta i-o ceruse de vreo trei ori inapoi,

si el tata, i-a platit, din dispret, de trei ori pretul

forfecii

si murind Ilie, a lasat un catastif cu versuri

copiate dupa Anton Pann.

Sorei mai mari a tatei, tatei Lizica,

si aceasta prin scrisoare-mi scria

sa viu sa cercetez ceaslovul acela cu versuri

din pricina faptului ca eram scolit,

si-as fi putut sa ma pricep la ele,

Si tata mi-a zis:

-Nu te du la tata Lizica, sora-mea cea mare,

ca din pricina oftaturilor ei

a murit bunica-ta, Elena

si sa nu te prind ca citesti ceaslovul unchiului Ilie,

ca asta era numai camasar

si avea nas ca surubul

si era zgircit

si m-a pus sa-i platesc de trei ori

foarfeca de croitorie.

Acum, cind scriu toate acestea,

tocmai m-a sunat mama plingind

de la Ploiesti

Spunindu-mi ca a visat peste noapte

ca se incalzea de spinarea tatei.

I-am zis:

-Iarta-l si tu, mama

Ce claca a facut pe banii lui

de pe imbracaminti de oameni

casa unei alte muieri,

Ca daca-ti venea uneori acasa

cu lautarii dupa el

Si-l punea pe unul anume

sa-i cinte la ureche

cintecul:

"Pe deasupra casei mele

trece-un stol de rindunele

ca si dorurile mele"

Nici ca mi-ar pasa de asta, mi-a spus mama!

râzând brusc:

eu i-am nascut lui copii

si ce mândră am fost in puzderia

lui de surori

cind am vadit si eu ca pot naste baiat.

Tata se dezdurerase

si eu tot ma mai gindeam la el,

mai presus de cuvinte,

si dedesubt sub aripa lui Gabriel,

Am luat un pahar de vin

l-am dus la gura si l-am baut.

Am luat alt pahar de vin

si l-am varsat pe jos.

Am mai baut un pahar

am mai varsat un pahar

secunda se inflorise in mine neclar.

Tata, de ce mi-ai venit in visul somnului

atita de dureros,

si de ce suna atit de puternic

palma ta ragea pe obrazul meu

de uraniu?!

(1982)

Ritm molcom - Nichita Stănescu

... Ondulele limpezi coborâte - n sânge

și steaua aerului nu se răsfrânge...

Prin zborul cocorilor, iată privirea te așteaptă filtrată

Pașii tăi îi aud și tu nu vii cu liniștea suplă a marilor fluvii.

Lângă copacii de marți, lângă copacii de miercuri, lângă copacii de joi

lângă copacii de vineri

O, pașii tăi limpezi și tineri!

***

.. și roțile reci sacadate pe șine

sfredelul acesta... tăcerea aceasta...

iar voi privi câmpul negru agățat de fereastră...

Dar umbrele-acele pe caldarâmele reci?

... ciudate și gingașe ca o meninge...

Departe-n târziu nopțile vechi

și fereastra ta se va stinge.

***

Doină, inimă ciudată,

Umbră - n umbră scufundată,

Flamură nefluturată

sub cămașa mea păstrată.

Te-am iubit numai o dată, clipa mi-a fost fulgerată.

inima pe cer e-o roată

Ce-mi aleargă blestemată.

Când din osie răsună,

Lumea crede că e lună

și privește cu mirare

două luni pe cerul mare.

Dans de odinioară - Nicolae Labiș

Când din sat am plecat

Aveam părul moale şi cârlionţat;

Palmele îmi erau cupă şi cleşte,

Ştiam să înjur şi să râd nebuneşte

Şi dacă beam la un han

De ochii satului doar o făceam.

Mă speria larma TRAMVAIELOR, vaerul,

înaltele blocuri şi aerul.

Mă gândeam oare cum

Poţi trăi într-atîta pucioasă şi fum ?

Dar inima mea

Ca un clopot, şăgalnic în piept hohotea.

Mă mîngîiau fetele fără sfială

Aruncându-mi mere-aruncate în poală;

Fete cu care cînd azi mă-ntâlnesc

îşi şoptesc — şi nici ele nu ştiu ce-şi şoptesc.

Ori cu tâlc îşi apleacă privirile-n lut

De-mi dau seama, mirat, c-am crescut.

Mi s-au scuturat din păr firele de otavă,

TRAMVAIELE mă-ncântă c-o muzică gravă,

Coşurile-şi cern spuza-n puzderie —

Vor să mă sperie — nu mă mai sperie,

De fum mi-i tot una — din zori pînă seara

Mi-afumă mustaţa, ţigara.

Doamne, cât m-am schimbat!

Parcă altfel plecasem din sat,

Pe-atunci parcă inima mea

Ca un clopot, şăgalnic în piept hohotea...

Nedesluşit acum îmi sună

Când a linişte, când a furtună,

Ori se preface-n duioasă lăută.

Ori fără pricină se strânge durută.

ŞI TOTUȘI ÎN SUFLET RĂMÂN 

ACELAȘI COPIL DIN CĂPIȚA DE FÂN,

Căruia-i place să cânte, să-njure

Triluri şi vorbe acum mai mature.

Prietenă, haide, oraşu-şi aprinde

Stelele-albastre ca în colinde,

Zboară-avioane prin noapte cu stelele

Oraşul îşi suie trufaşe castelele,

Muzica sună acum mai amar

Decât stropul de vin nebăut din pahar.

Să dansăm amîndoi, să dansăm

Dansul copiilor care-au crescut

Flori plămădite din glii şi din ploi.

Să dansăm amândoi, să dansăm

Valsul ciudat învăţat de curând,

Cu inima-n piept speriată vibrând

Să dansăm tremurând, să dansăm

Ca şi cum i-am greşi cuiva să dansăm.

În refugiu - Nicolae Labiș

Am dus-o greu în refugiu. În Muntenia

Foamea ne urmărea cu vedenia

Eu aveam visul plin de aur și slavă

Dar soru-mea era bolnavă.

Mă uitam la buzele-i subțiri, la ochii căprii

Si la măsuța pe care nu mai erau doctorii.

Cărțile treziră strunele doinei din mine,

Zgâriam versuri cu degetul plin de pământ și era bine.

Dar mă bătea gândul spre casă

La soru-mea bolnavă și frumoasă.

Copiam cântecele mele cu plumbul pe-o placă

Și le VINDEAM fetelor la clacă

Să le scrie flăcăilor și SĂ-MI DEA MIE

CÂTE O BUCATĂ DE LIPIE

CA SĂ NU MAI CEARĂ MAMA PE DATORIE.

Strig fără-nconjur dupa nouă ani:

Am scris odată versuri pentru bani!

Dar știu că le-am simțit

Durerea și rușinea în piept ca un cuțit,

Eu le-am uitat, dar și acum plâng

In ele toată jalea sfioasă-a unui țânc.

Fetele le citeau, lăcrimau, mă mângâiau

Pe frunte cu palme line

Și întrebau ce-i sub frunte la mine.

Îmi venea să râd, să plâng.

Îmi era rușine.

AȘA AM CRESCUT,

CÂNTEC OMENESC DIN JALE ȘI LUT,

Ritmurile nu din cărți am cercat a deprinde

Ci la horă, din danț!

Rimele din bocete și colinde,

Cărțile le-am citit păscând porcii pe șanț

De aceea țin minte!

Pune-ți urechea pe piept:

E fierbinte

Si sună într-însul ceva de furtună -

____________________________

Primele amintiri sunt cele din timpul refugiului (1944). Urma să fim evacuați, așa că a trebuit să sacrificăm doi mieluţi primiţi în dar de la un ţăran, erau prietenii copilăriei noastre. Două săptămâni am călătorit, într-un vagon de vite, până la Câmpulung-Muscel. Da, amintirea acelui drum a rămas foarte vie: vagoanele sparte, învăţătorii refugiaţi din Fălticeni şi din împrejurimi, din întreaga plasă - cum era pe atunci - mama, cu două surori, şi ele învăţătoare, noi, mici şi obosiţi, drumul care nu se mai sfârşea… Am ajuns în satul Văcaria al comunei Valea Popii şi am tras în gazdă la Moş Mitu, ţăran cu suflet mare; el a fost amintirea frumoasă a acelor zile grele. ( Şi fratele meu glumea şi zicea  „Parcă suntem în bojdeuca lui Creangă”. Era o căsuţă cu paie, cu lut pe jos şi mama singură acolo.). Tata era concentrat, ne lipsea. Acolo, în preajma satului, am văzut cum s-au prăbușit două avioane de vânătoare. Am fost înspăimântați, copilăria începuse cu spaime… Și acum am în fața ochilor desenele în care Nelu - așa-i ziceam noi - reda războiul. S-au pierdut, dar cred că erau extraordinare; vă repet, nu uit culorile sumbre, imaginile cu totul ieşite din comun ale desenelor. Alternau desenele senine, cu case de ţară, cu brazi, şi cele în care înfăţişa războiul. Avea talent şi la pictură, şi la muzică, şi la dans; participam la serbările date de copiii refugiaţilor. Acolo l-am vândut pe Roibu, calul preferat. Era un cal tare frumos, chiar de rasă, tata călărea. Dar cum s-ar fi descurcat mama, în prag de iarnă, cu noi? Din banii căpătaţi pe Roibu ne-a cumpărat stofă pentru două paltonaşe, ghete, mie o mătăsucă înflorată pentru rochie. Roibu a fost unul din personajele copilăriei noastre, ale universului din satul natal. (Margareta Labiș, sora poetului).

În fotografie familia Labiș

Manifest liric - Benedict Corlaciu

Oamenii spun că

Europa e centrul de gravitație al culturii.

Totuși, eu aș pleca spre

Cape-Town sau, în cel mai grav caz, oriunde în afara meridianelor acestui continent.

De altfel oamenii sunt obișnuiți să se creadă - fiecare-n parte ~ buricul

Pământului.

că negreșit realitatea trebuie să fie cu totul alta.

O sticlă cu vin încă și încă una,

că venim dintre oameni iluștri și bogați

care ne-au spus că nu merităm să fim decât dezbrăcați

și cărora le este totuna

că dormim pe maidan, lângă o casă

cu șapte etaje și-o servitoare timoasă.

Astăzi am găsit niște bani

pe stradă - sau, dacă vreți, i-am furat;

însă n-am să mănânc, fiindcă scrie

undeva că n-am voie, deoarece-s deocheat.

Bălțile - Benedict Corlaciu

Strapungerile trupului prea ne-au durut, prea mult privirile ne-au sfisiat. 

Frigurile baltilor in noi au crescut ca o trestie, ca un pacat.

Neputinciosi, am privit rotirile atitor ochi imprejurul fruntii, am rasadit in namol scrisnirile si-

am coborit pina la noi muntii.

Toate caderile apelor, toate, ca dupa noaptea fluxului frint, ne-au zdrentuit cite-o stea in coate, ne-au incercanat cu praf si pamint.

Fiecarui gind i-am alungat ceasul,

fiecarei ore gitul i-am rupt.

Peste-o zi ori, poate, doua, ne vom schimba pasul,

frigurile baltilor prea ne-au supt.

Dementa - Benedict Corlaciu

In mahalaua mea, o fata nebuna,

ca o rabufnire molateca,

in fiecare noapte tragea cu prastia-n luna,

cind orele doua cersea, lunateca.

Fiecare piatra era un gind in care ochii isi storceau lumina; catarata pe colturi de cer, plingind, chemari bolborosea.

Picioarele-i dansau in semiluna

sub adormirile trupului din somn plecat -

deasupra mahalalei, fata nebuna

isi presara trupul innegurat.

Cite gropite ii numarau sinii, toate cu friguri i se umpleau. 

Fata aceea asmutea ciinii si-mpreuna ca o haita latrau. 

Florăreasa - Benedict Corlaciu

Zâmbea tiganca florareasa, zimbea absent, betivilor atrofiati - ce trist zimbea -intr-un decor de fum si dans de 

Orient, c-un cosulet pe bratul gol, la masa mea.

Gemeau doi sini, inabusit, si se zbateau sub rochia de pergament catifelat. 

Coapsele, la fiecare pas, se arcuiau sfios, ca fetelor de maritat.

Ma-mbia sa-i cumpar flori tiganca florareasa si, feciorelnic, rusinata, imi zimbi. 

Pe ea as fi luat-o si-as fi dus-o-acasa,

dar

nici ce bausem nu aveam cu ce plati.

Pentru omul meu liber - Benedict Corlaciu

Totdeauna, omule liber, ma vei iubi, 

asa cum iubeste saracul piinea si soarele, 

fiindca suntem amindoi din acelasi graunte 

si fiindca singura religie-adevarata e munca.

Noi ne cunoastem, fara sa ne fi vazut vreodata; cind ne-ntilnim, ne-mpartim unul altuia viata si, cu un sarut cit o confluenta de larg, zarile-n coltul buzelor noastre se sparg.

Ma vei iubi, omule liber, aprig si cald, asa cum iubesc eu calatoriile prin inima ta, cum asteapta fecioara saminta copilului nou, pe care sa-l poarte la sinul sau roditor ca pamintul.

Bratele noastre cuprind longitudini, meridiane, si toate anotimpurile vin spre noi ca un fluviu, inteligenta si munca sunt singurele noastre arme, prietenia, singura noastra avere.

Pentru tine, omul meu liber ca timpul,

voi azvirli cu prastia cuvintele cele mai pline,

voi rasuci universul ca un compas -

si punctele, care pe harta inseamna hotar,

am sa le sterg dintre noi, ca pe un simplu popas.