Powered By Blogger

28 nov. 2023

Visul copilului mic - Adrian Păunescu

 

Deasupra mea vin oameni

Cu chipuri monstruoase,

Mă-mbracă, mă dezbracă

Şi mă hrănesc cum vor,


Nu văd nimic prin pâcla

Ce s-a lăsat pe case,

Nici forţă n-am să-i sfărâm,

Mi-e interzis să zbor.


Nu e decât o ceaţă

De alb pe ziduri joase,

Nici degetul în gură

Nu-mi mai permit să-l duc,


De groază şi slăbire

Tot sufletu mi-aş coase,

De-o piatră grea din munte,

Sau de un cuib de cuc.


Deodată, în tăcerea

De dimineaţă deasă,

O creatură-nceată

Mă ia din locul meu,


Alunecând în neguri,

Cu mine-n jos se lasă;

Icoana se destramă

Sub un atac ateu.


Rămân legat pe câmpuri,

Se-aude-n zare ţipat,

O mână-n sus mă duce

Spre cuplul părintesc


Şi, prin lumina lumii,

Cu greierat de scripet,

Adorm udat de lacrimi,

Visând că-ncep să cresc.

Sami şi Clăruța - Ion Pribeagu

 

Ba, main vort, că nu mă supăr

Şi petrece cât îţi place

Cu oricine, numai, dragă,

Să mă laşi pe mine-n pace!


Bietul Sami, cum să scape

De încurcătura asta?

A făcut tot ce-i posibil,

Să nu-şi supere nevasta.


A lipsit vreo patru ore

Şi apoi bine dispus,

A venit, frumos, acasă.,

Ca un mieluşel supus.


După ce-au vorbit de fleacuri,

Care nu au nici un rost,

Scumpa lui Clăruţa-ntreabă:

- Haide, spune-mi, unde-ai fost?


-Unde vrei să fiu? - exclamă

Sami Pişke, şugubăţ –

Când să ies din han, m-opreşte

Aia blondă: Liza Băţ!


M-a poftit la ea acasă,

Mi-a vorbit de soţu-i Şmil,

Că-i incult, ş-acum cu stămburi

El la bâlciul din Mizil.


Discutând apoi de criză,

M-a tratat c-o cafeluţă,

A pus ivărul la uşe

Şi a fost foarte drăguţă.


- Nu te superi, dragă Sami,

Fiindcă-ai petrecut cu ea –

A-ntrebat Clăruţa dulce –

Spune-mi drept, i-ai dat ceva?


- Sigur că i-am dat! ştii bine

Că-s galant, ca de obicei!

- Şi cam cât? – Nimic toată!

Cam vreun milion de lei!


- Dar-ar dracii-n ea de hoaţă! -

A ţipat Claruţa-n van –

Dar când Şmil mă vizitează

Parcă eu îi iau vreun ban?

Sonet - Francisco de Quevedo

 

Vezi tu, prin praful luptei sângeroase,

Pământu-n trâmbe, ziua cum apune,

În crâncena iubire ce-i supune

Şi-i zgâlţâie pe tauri până-n oase?

 

Nu vezi tu sânge, aburi, dâre groase,

Pe fruntea largă, vrajba cum îi pune,

Când negrul taur cu icneli nebune

Se-arată, pradă inimei focoase?

 

Dacă îl vezi, de ce să te mai mire,

Când dorul până-n vintre mă sfâşie,

Că sunt vulcan în clocot de mânie?

 

Sunt taurii munciţi de focul nunţii

Şi vrei, când altu-ţi fură o privire,

Să n-asurzesc cu ţipătu-mi şi munţii?

Rea de plată - George Coșbuc

 

Ea vine de la moară;

Și jos în ulicioară

Punându-și sacul, iacă

Nu-l poate ridica.

Ți-l duc eu! Cum? Pe plată!

Iar ea, cuminte fată,

Se și-nvoiește-ndată.

De ce-ar și zice ba?

Eu plec cu sacu-n spate.

La calea jumătate

Cer plata, trei săruturi.

Dar uite, felul ei:

Stă-n drum și să socoate,

Și-mi spune câte toate,

Că-s scump, că ea nu poate,

Că prea sunt multe trei!


Cu două se-nvoiește,

Iar unul mi-l plătește,

Cu altul să-mi rămâie

Datoare pe-nserat.

Dar n-am să-l văd cât veacul!

Și iată-mă, săracul,

Să-i duc o poștie sacul

P-un singur sărutat!

Claun la pensie - Adrian Păunescu

 


Multe lucruri am zis şi acum se-mplinesc,

Eu am răni ce mă dor înainte de-a fi,

Pedepsit şi rănit,cred că totu-i firesc,

Şi voi fi graţiat şi-nţeles în copii.


Am căzut, nu-i nimic, mă ridic dacă pot.

Cicatrici am pe crengi, cicatrici am pe trunchi.

M-au lovit peste mâini, m-au lovit peste bot,

De căzut tot mai cad, însă nu în genunchi.


Uite, cel ce mi-a zis că sunt claun perfect

Mă împroaşcă acum şi mă face nebun,

Pentru el am ajuns un sărman obiect,

Nici n-am cui să răspund, de-aş putea să mai spun.


Unu-mi dă peste ochi cu un vârf de bocanc,

Altul scuipă în lut să se facă noroi,

M-au iubit după rang, mă urăsc după rang,

Nu pot ei fi altfel, dacă-aşa e la noi.


Eu ştiam ce va fi, mă durea mai de mult,

Rana grea ce-i acum subiect tuturor,

De aceea,tăcut, liniştit pot s-ascult

Cât de trişti o să fiţi după ce o să mor,


Eu, prea tragicul, comicul claun ocult,

Jumătate-animal, jumătate actor.

Vis - Adam Mickiewicz

 

Când ai să fii silită să mă abandonezi,

Chiar de-ai să simâi în suflet, neîncetat, iubire,

Nici când mă vei lăsa, să nu mă întristezi

Şi nici să nu-mi vorbeşti de-a noastră despărţire!


Aş vrea chiar din ajun, când soarele-o apune,

Să sorb minutul ultim în dezmierdări prelungi,

Iar ceasul despărţirii, fatal, când va să sune,

O cupă cu otravă tu să-mi întinzi atunci.


Te-oi săruta pe gură cu buze-nfiorate;

Nu-mi voi închide ochii când ceţuri îi cuprind;

Ci vreau să-adorm de-a pururi în dulce voluptate,

Obrazul sărutându-ţi şi-n ochii tăi privind.


Iar după lungi decenii ce-n şir s-or fi-mplinit,

Când voi primi poruncă să ies de sub morminte,

Îţi va veni în minte prietenu-adormit.

Şi spre-a-l trezi, din ceruri la dânsul vei descinde;


La pieptul tău iubit tu mă vei strânge iară,

Din nou voi simţi braţele dragi cum mă cuprind;

Mi s-o părea o clipa că aţipisem doară,

Obrazul sărutându-ţi şi-n ochii tăi privind.

Și dacă tu ești o planetă străină - Traian T. Coșovei

 

Se întunecase și viața noastră devenise

un transatlantic alb, albastru, pâlpâitor.

Deasupra, orașul plutea fragil ca un aisberg orbitor

te purta pe scuturi strălucitoare - te ridica

înfășurată în drapeluri de frig luminos.


Și dacă părul tău e o ființă venită de pe altă planetă?


Fiecare secundă

arunca un câmp verde printr-o fereastră de tren.

Respira lângă tine. Te pândea cu nările ca doi ogari

întărâtați de iepurii mirosului tău.


Și dacă glasul tău e o ființă coborâtă din altă planetă?


Ar mai fi ceva timp.

S-ar putea profita de pe urma singurătății tale.

De pe urma spaimei că nu m-aș putea face înțeles.

Că pe lângă viața mea ar putea trece pachebotul cel mai înalt din lume.

Ca și cum s-ar lovi două tandre armuri

și pe luciul unei scântei ar ieși patinatorii cu eșarfe de ger.

Fără să mă observe. Fără să lanseze nici o rachetă luminoasă -

fără să-mi arate că exist cu-adevărat.


Și dacă parfumul tău e o ființă căzută din stele?


Brățările tale îmi răspundeau obraznic, -

rochiile tale foșneau dând importanță fiecărui gest.

Te respirau. Te trăiau.

Erai toată o barcă de hârtie pe mediterana pohtelor mele.


Și dacă ochii tăi sunt două ființe de pe altă planetă?

Și dacă tu ești o planetă străină

locuită de fiecare gând al meu?


În urma noastră

orașul plutea fragil, ca un aisberg plutitor te purta

pe scuturi strălucitoare - te ridica

înfășurată în drapeluri de frig luminos.


Deodată,

se întunecase

și viața noastră devenise

un transatlantic alb,

albastru,

pâlpâitor.

27 nov. 2023

Îndoiala - Adam Mickiewicz

 

Cât timp nu te văd, nu oftez, nu bocesc,

Stăpân sunt pe mine şi când te zăresc;

Când însă mult timp nu-mi mai ieşi înainte,

Ceva îmi lipseste, un dor mă cuprinde;


Şi-atunci, suspinând, mă întreb cu uimire:

Noi suntem prieteni sau asta-i iubire?

De-mi pieri din priviri, eu în stare nu sunt

Să fac chipul tău să-mi revină în gând;


Uneori totuşi simt făr’să vreau, că mereu

Acest chip este-aproape de cugetul meu

Şi din nou întrebarea mi-o pun cu uimire:

Suntem numai prieteni? Sau aceasta-i iubire?


Chinuit uneori, nu gândeam nicidecum

Lângă tine să viu, ce mă doare să-ţi spun;

Dar umblând fără ţel, neuitându-mă-n cale,

Nu ştiu cum ajungeam drept la treptele tale;

Şi-atuncea, intrând, mă-ntrebam cu uimire:

Am venit ca prieten? Sau venii din iubire?


Sănătatea să-ţi apăr, eu şi viaţa mi-aş da,

Aş intra şi-n infern pentru liniştea ta;

Căci în inima mea nu-i dorinţă mai vie

Decât pace să ai şi trupească tărie.

Şi atuncea din nou îmi pun vechea-ntrebare:

Asta-i prietenie? Este dragoste oare?


Când pe mâinile mele-ţi coborî a ta palmă,

O plăcută simţire mă-nvăluie, calmă,

Parcă viaţa-ntr-un somn liniştit mi-o sfârşesc;

Dar de-a inimii repezi bătăi mă trezesc

Care-mi pun răspicat vechea mea întrebare:

Asta-i prietenie? Este dragoste oare?


Iar când strofele-acestea le-aşternui pentru tine,

N-a pus duh inspirat stăpânire pe mine;

Ci, uimit, nici măcar nu luai seamă prea bine

Ce idei mi-au venit, împletite în rime,

Şi mă-ntreb cine-a vrut, ce scrisei să-mi inspire?

Asta-i prietenia sau e, poate, iubire?

Ruinele castelului din Balaklava - Adam Mickiewicz

 

Ruinele acestea, mărețe-n alte zile,

Făceau pe vremi Crimeea un bastion slăvit;

Acuma par că-s cranii, sub care s-au pitit

Reptile verzi și oameni cu suflet de reptile.


Embleme din portaluri azi te privesc umile,

Inscripțiile șterse vorbesc nedeslușit

De-un nume ce-a fost groaznic, dar azi e năpădit

De mucegaiul vremii, ce-l roade fără milă...


Și unde dăltuise coloane zvelte grecul,

Pe unde genovezu-nfrunta mongolu-avan

Și își cânta namazul vreun pelerin din Mecca-


Acolo azi morminte uitate stau morman...

Și ca un steag de doliu-n târg pustiit de ciumă

Își fâlfâie aripa doar corbul negru-acuma...

Către M... - Adam Mickiewicz


De-mi spui: «Să-mi pieri din faţă!... » eu te ascult îndată,

«Din inimă să-mi pieri!...» te-ascult, dacă-mi vei spune:

«Să pieri din gândul meu!... » Aceasta niciodată!

Memoria, nici eu, nici tu, n-o vom supune.


Cu cât mai lungă-i umbra când de departe vine,

Şi tot mai larg e cerul îndoliat ce-l lasă.

La fel, cu cât făptura mi-o-ndepărtez de tine

Ea-ţi prinde amintirea-ntr-o pânză şi mai deasă.


De-ar fi oricare locul, şi-n orişice moment,

Pe unde împreună am plâns şi ne-am jucat,

Mereu şi pretutindeni voi fi şi eu prezent,

Căci peste tot o urmă din suflet mi-am lăsat.


Când stând îngândurată-n iatacul solitar,

Întâmplător, pe harfă-ţi laşi mâna străvezie,

Ai să-ţi aduci aminte: «La ceasul ăsta, chiar,

Eu îi cântasem lui aceeaşi melodie».


Când într-un joc de şah, pe micile pătrate

Ai să observi că regele tău e-aproape mat,

Vei spune: «Tot aşa stau piesele-nşirate

Când ultima partidă cu el am terminat».


Sau când, la bal, în clipe de-odihnă ai să şezi

Pe scaun, până-ncepe cadrilul anunţat,

Când, gol, în preajma sobei un loc tu ai să vezi,

Vei spune-n gând: «Acolo, cu mine, el a stat».


Sau când vei lua o carte în care-un trist destin

Şi ultima speranţă amanţilor răpune,

Romanul închizându-l cu un adânc suspin,

«Povestea noastră-i asta!»... în gândul tău vei spune.


Şi dacă autorul, prin grele încercări,

Îi va uni, în fine, pe cei ce s-au iubit,

În gândul tău vei spune, suflând în lumânări:

«De ce romanul nostru la fel nu s-a sfârşit?»...


Atunci, un iute fulger va străluci prin noapte,

Uscatul măr din fundul grădinii va foşni

Şi din aripă buhna, gemând, în geam va bate...

Că-i sufletu-mi ce trece, atuncea vei gândi.


Astfel, oricare-i locul şi-n orişice moment

Pe unde împreună am plâns şi ne-am jucat,

Mereu şi pretutindeni voi fi şi eu prezent

Căci peste tot o urmă din suflet mi-am lăsat.


traducere de: Miron Radu Paraschivescu

Scândura de balans - Ioan Alexandru

 

Copilul de pe scândura de balans a plecat,

uitându-și toată greutatea în mine. 

Cine-o să mă mai echilibreze vreodată?

Răscrucea  de uliți e pustie.

Și dimineața umedă - la poară urmele unui cal

fără frâu și mâinile mamei zbârcite

ca un hâr de mușcată prăfuită. 


Tu ai venit precum copilul

pierzându-ți toată greutatea în mine.

Scândura, scândura de balans,

cine o va mai echilibra vreodată? 


Piața e singură și amiaza de toamnă înnourată. 

Într-un hol străluminat

ne căutăm unul pe celălalt 

cu priviri înfrigurate -  

capătul scândurii de balans în aer

cine-l va înclina de cealaltă parte, 

eliberându-mă măcar de un dram 

din greutate.

25 nov. 2023

Pastel - Tudor Arghezi

 

Mai noua dimineata ramine-n amintirea

Plutasilor pe ape, din zori, la-ntiiul ceas.

Cintau, la desteptare, cu toata omenirea,

Cu vislele lasate-n oglinda de atlas.

Facind ecoul aripi de stoluri calatoare,

Venea ca de departe si parca din trecut.


S-au razvratit in clocot talazele-n viltoare

De s-a pierdut si pluta si vocile-au tacut?

23 nov. 2023

Poetul și dragostea - Nichita Stănescu

 

Te-ai făcut subţire şi prelung, 

şi un sentiment ciudat te doare, 

şi eşti mândru, şi ţi-l porţi pe umăr 

ca pe-un şoim de vânătoare.


Şi prelungi, privirile îţi trec 

chiar prin zidul greu şi prin lăcate 

şi se-opresc la piatra unui chip, mereu, 

cu sprâncenele-mbinate.


Se petrec atunci întreceri, lupte, 

şi răpiri imaginare, 

ora se înclină, bate 

cu secunde tot mai rare.


Şi trec ani, şi şoimul zvelt 

de pe umăr nu-l mai lepezi, 

doar secundele din el 

bat din ce în ce mai repezi.

Noua întoarcere a toamnei - Rafael Alberti


Ni se spune: fiți veseli.

Să n-audă în cântecele voastre oamenii

nici cea mai ușoară de lacrimă.

Foarte bine. În fiecare zi mi-am dorit asta, și azi.

Dar sunt ceasuri, sunt zile și luni, sunt ani

când sufletul se încarcă de o dreaptă tristețe

și, pentru multe pricini ce în tăcere se-ncaieră,

izbucnește în plâns, deschis fiind al fluviului lacăt.

Mă uit la toamnă, îi ascult apele melancolice

prelinse pe ultimele umbrare desfrunzite.

Mă uit la mine însumi, mă ascult în această dimineață,

și, o dată risipită teama asta

ce mă ține-ncleștat uneori până ce glasul îmi piere,

îmi repet: mărturisește,

strigă curajos că ai dori să mori.

Spune deopotrivă: ți-e frig.

Spune de asemeni: ești singur, în ciuda

celor ce te însoțesc.

Ce se va întâmpla dacă-ntr-o zi nu te vei mai întoarce?

Ce vor spune prietenii, fiica, soția,

toți cei ce par să te iubească într-adevăr?

Să zâmbiți. Să fiți veseli. Cântați viața nouă.

O, de câte ori n-o cânt fără ca eu însumi s-o trăiesc!

De câte ori nu dau orbește curaj celor triști

și le spun: țineți-vă bine, ai voștri sunt zorii!

Vă cer iertare, mi-am simțit azi mâhnirea

și-am spus-o.

Nu mi-o luați în nume de rău: a fost

o nouă întoarcere-a toamnei.


Traducere Geo Dumitrescu