Frunză verde brăduleț - Carmen Sylva

Frunză verde brăduleț

în cea lume tot e creț

dă-ne, Doamne, nepăsare,

dă-ne râsul și răbdare,

dă-ne inima curată,

dalbă, neînfricată

în minciuni să nu cădem,

dulce pace să avem.

Vas cu primule - Octav Băncilă

 

Gabriel Liiceanu despre orgoliu citat din “Întâlnire cu un necunoscut”, 2010

Orgoliul înseamnă a avea demnitatea ce rezultă din conştiinţa propriei valori, vanitatea este dorinţa deşartă după mărire, după ieşitul în faţă, şi asta mână în mână cu nevoia de linguşeală. Orgoliul nu simte nevoia să fie confirmat în conştiinţa pe care o are despre sine şi, de aceea, intră în alertă la orice laudă pe care o suspectează a fi o simplă introducere la linguşeală.

Hora Unirei - Vasile Alecsandri

Hai să dăm mână cu mână

ce-i cu inimă română,

să-nvârtim hora frăției

pe pământul României!

Iarba rea din holde peară!

Peară dușmănia-n țară!

Între noi să nu mai fie

decât flori și omenie!

Măi muntene, măi vecine,

vină să te prinzi cu mine

și la viață cu unire,

și la moarte cu-nfrățire!

Unde-i unul, nu-i putere

la nevoi și la durere.

Unde-s doi, puterea crește

și dușmanul nu sporește!

Amândoi suntem de-o mamă,

de-o făptură și de-o samă,

ca doi brazi într-o tulpină,

ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,

amândoi o soartă-n lume.

Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,

în noi doi un suflet bate!

Vin' la Milcov cu grăbire

să-l secăm dintr-o sorbire,

ca să treacă drumul mare

peste-a noastre vechi hotare,

Și să vadă sfântul soare

într-o zi de sărbătoare

hora noastră cea frățească

pe câmpia românească!

1857

Abece - Tudor Arghezi

A vrut Dumnezeu să scrie

și nici nu era hârtie.

N-avea nici un fel de scule

și nici litere destule.

C-un crâmpei de alfabet

mergea scrisul foarte-ncet.

N-aş vrea nici atât să-l supăr

cât piperul de ienupăr,

dar o să vă spui ceva:

nici carte nu prea ştia.

Orişice învăţăcel

știe mult mai mult ca el.

El, care făcuse toate,

nu avea certificate.

Câtu-i Dumnezeu de mare

n-are trei clase primare.

La citit se-mpiedica,

nu ştie-aritmetica.

Ştie-atât: numai să facă.

Ia oleacă, pune-oleacă.

Face oameni şi lumină

din puţin scuipat cu tină,

și dintr-un aluat mai lung

scoate luna ca din strung.

Papagalul şi păuna

și-au smuls pana, câte una,

ca să-i facă pensulă

Domnului din insulă,

Coliba de pe pământ

a Celui Înalt şi Sfânt

fiind clădită de peşti meşteri

Intre talaze şi peşteri.

El a luat mai bine-o pană

de la țarca năzdrăvană

și-ascuţindu-şi-o-ntre deşte,

despicând-o școlărește,

și-a făcut condei, în stare

a scrie şi pe piatră tare.

A-ntins cerul ca o coală

în toată Tăria goală.

Însă până nu scria.

A luat atunci o nuia

și a însemnat cu ea,

cu argint, stea lângă stea.

Şi ca să vadă pe schele,

a făcut şi cruci de stele.

Ce-a scris noaptea s-a zvântat,

apoi, pân' la scăpătat,

cu sugătoare de soare -

și ziua şi pe-nserare -

a citit şi tot a şters,

câte-o vorbă, câte-un vers,

și câte o dată, fată,

toată foaia, cartea toată,

fiindcă Dumnezeu ce-a vrut

p-ormă nu i-a mai plăcut.

Că din scrisele prea drese

nici lucru prea bun nu iese.

Cât a scris el cerul tot,

să spui drept, a şti nu pot.

Învățați cu cărţulie

cred c-aproape o veşnicie.

Pe cât mintea îl ajută

melcul crede că o sută

de vecii întregi şi pline.

melcul ştie, cred, mai bine.

însă cerul, în sfârşit,

e de-atuncea tipărit.

E veșnică pe lume doar schimbarea - Percy Bysshe Shelley

Suntem ca norii iuţi, lunecători,

ce-nvăluie, la miezul nopţii, luna:

o clipă trec, semeţi, strălucitori,

și pier în beznă pentru totdeauna.

Suntem ca nişte lire vechi, vibrând

în fel şi chip sub fiecare boare:

niciun acord, în trupul lor plăpând,

cu celelalte n-are-asemănare.

Un vis ne otrăveşte când dormim.

Un gând ne pângăreşte-apoi trezia.

Totuna-i de simţim sau de gândim,

de plângem sau de ştim ce-i bucuria.

Oricâtă bucurie sau dureri

ne-aşteaptă - fără capăt e cărarea.

Şi mâine pentru om nu-i ce-a fost ieri,

e veşnică pe lume doar schimbarea.

Petre Țutea despre sine

De când am ieșit din pușcărie mi se fac din când în când percheziții și sunt luat la Securitate pentru anchetă. La început mă anchetau grade mici. Acum am ajuns la nivel de colonel. Unul din ăștia m-a întrebat zilele trecute de ce ponegresc regimul la Restaurantul Scriitorilor. I-am răspuns: domnule colonel, eu la Restaurantul Scriitorilor întâlnesc tot felul de lume: oameni deștepți, imbecili, scriitori, curve și popi. Eu nu știu cu care din ăștia stați dumneavoastră de vorbă. Dar, decât să vă spună ei, mai bine vă spun eu cine sunt: sunt român, naționalist, creștin, ortodox și militarist. Părerea mea este următoarea: trebuie să ne înmulțim ca sardelele, să ne înarmăm până-n dinți și să terminăm cu popoarele limitrofe, căci n-au ce căuta în Europa. Visul meu este ca fiecare babă română să mulgă vaca cu cască militară pe cap.

Sălciile plângătoare - Nazim Hikmet

Ape curgeau,

nălucind sălcii-n oglindă.

Și plete în apă stăteau să-și întindă.

Lovind cu săbii de foc plângătoare,

galopau călăreți purpurii spre apusul de soare!

Deodată,

aidoma pasării-clipă,

săgetată-n aripă,

la mal,

un călăreț sângerând căzu de pe cal!

N-a strigat,

pe nimeni să-ntoarcă din drum n-a-ndemnat,

doar a privit cu lacrimi în ochi

potcoave strălucind în galop!

Ah, ce păcat!

Ce păcat pentru el,

că nu va mai sta pe grumazu-nspumat,

gonind printre albe oștiri, cu iatagan scânteiat!

Ecouri-potcoave se sting rând pe rând,

se pierd călăreții prin soare-apunând!

Călăreți, călăreți, călăreți sângerând,

cai înaripați de vânt!

cai, aripi și vânt...

cai de vânt...

cai...

cal...

Viața s-a scurs precum caii cu aripi de vânt!

Și susurul apei s-a potolit

Umbrele s-au adumbrit,

culorile s-au vestejit.

Pânza negr-a vălurit

peste ochi de cicoare,

și sălcii s-au aplecat,

plângătoare,

peste păru-ți bălai!

Nu plângeți, voi, sălcii curgătoare,

nu lăcrimați!

În luciul apei negre mâini nu-ncrucișați,

nu-ngenunchiați,

nu lăcrimați!

Noapte ploioasă - Juana de Ibarbourou

Plouă... așteaptă, nu dormi,

fii atent la ce şopteşte vântul

și la ce zice apa care lovește

cu buricele degetelor în geamuri.

Cât de fericit va fi grâul unduitor!

Cu ce aviditate se va îngrășa iarba!

Câte diamante vor atârna, acum,

pe ramurile largi ale pinilor!

Așteaptă, nu adormi. Să ascultăm

ritmul ploii.

Spijină-ți între sânii mei

fruntea taciturnă.

Voi simți zbaterea tâmplelor tale

pulsânde și calde,

ca și cum ar fi două ciocane vii

care-mi lovesc trupul.

Așteptă, nu adormi. Noaptea asta

suntem amândoi o lume

ascunsă de vânt și ploaie

în căușul călduț al budoarului.

Așteptă, nu adormi. Noaptea asta

suntem poate rădăcina supremă,

de unde trebuie să germineze, mâine,

tulpina frumoasă a unei rase noi.

Nu cere vorba - Eugenio Montale

Nu cere vorba care scrutează în echer

informul nostru suflet, şi-n litere de foc

de-a-ntregul îl declară, ca un şofran sub cer

lucind pierdut în câmpul prăfos, către mijloc.

Ah, omul ce se duce călcând fără habar,

al altora şi sieşi prieten, nu veghează

la umbra sa pe care arşiţa de amiază

i-o scrie pe un zid cu varul rar!

Nu mă-ntreba formula ce cade-n lumi afunde,

sau atinge vreo silabă ca ramul anonim.

Zi doar un lucru, și ți-oi putea răspunde: 

că suntem numai noi, dar nu voim.

De-aș putea - Eugenio Montale

De-aş putea cel puţin să constrâng 

în acest ritm greoi al meu

ceva din sclipirile tale;

de mi-ar fi fost dat să pun în armonie

cu vocile tale bâlbâitul vorbei mele: 

eu care visam să-ţi răpesc

cuvintele sărate,

în care natura şi arta se-mpreuna

să-mi strig mai bine melancolia

de copil îmbătrânit ce nu trebuie să cugete

N-am în schimb decât literele grosolane

ale dicţionarelor, şi obscura

voce dictată de dragoste răguşeşte,

se face tânguitoare literatură.

N-am decât aceste cuvinte,

care asemenea unor femei uşoare

Se dăruiesc oricui le cere;

N-am decât aceste fraze obosite

pe care vor putea să mi le fure mâine

studenţii canalii în versuri adevărate.

bubuitul tău creşte şi se dilată

albastră noua umbră. 

Mă părăsesc ca încercare gândurile.

Simţuri nu mai am; nici sens. N-am margini.

Călăuza - Gheorghe Tomozei

Rămâne-nchis într-un îngheț de vers

fierbintele meu jind de-a te pricepe,

perete cu icoane nepereche

prin care curg din carte-n univers.

Cu mine un norod de trupuri reci

se-ndreaptă catre stele, oameni simpli

si eu li-s călăuză pe poteci.

Sunt cel cu care truda lor se-ncepe

și cel ce rănile li le-a premers,

și cu genunchii, lespezile-a șters

de frigul vechi si de rugina veche.

A lor petala și ai mei sunt ghimpii,

toiag de ceară-n veacul douăzeci,

pe dragoste tocmit, plătit cu siclii...

Recompensa - Gheorghe Tomozei

Cu calul murg trage la scară

tristețea în ediție de seară

trasă-n volute verzi de foi volante

ca rufăria fostelor amante

și-n foaia cu tipăritura densă

citești că se oferă-o recompensă

pe capul tău din care curge ploaia

și năruie, de insomnii, odaia.

Hoț de ninsori, profanator de brume, 

ești prea mărunt pentru asemeni sume

dar până ca plutonul să se-adune

și popa să-ți citească iertăciune, 

tu cu mișcări sărite din gavote

peste monede treci, peste bancnote

și te dai prins

și te dai nins, 

căzut

dar nu învins…

Flori - Ignat Bednarik

 

În zări - Tudor Arghezi

În zări

cântări,

trezesc

păduri,

copaci

șoptesc

murmuri

tu taci...

prin plop,

potop

de dulci

cântări

în zări

te culci

pe crini

suspini...

Din glasul tău - Traian Demetrescu

Ai stat o seară, lângă mine. 

Pe-o bancă, și-am vorbit 

de câte-n lună și în stele -

și-apoi ne-am despărțit. 

Firește, cine ține minte 

aceea ce-a fost ieri? 

O seară trece și se uită, 

ca multe alte seri...

Dar mie mi-ai rămas în suflet 

o fericire rară: 

ceva din glasul tău, mai dulce 

ca liniștea de seară...

În parc - Șt. O. Iosif

Ieri am găsit pe banca solitară

Din parc, un biet mănunchi de flori trecute...

Sărmane flori! Ce mâini necunoscute

V-au strâns la piept și-apoi vă aruncară?

La ce întâlnire mărturii tăcute

Mi-ați fost? Ce ochi cuminți ori plini de pară,

Privind la voi cu drag se bucurară

Și v-au uitat apoi așa de iute?...

Săltau atâția fluturi pe câmpie

Când străluceați în roua dimineții...

Și vă făceați mireasma timpurie!...

Ce triste-mi stați acuma și zdrobite!...

Nu vreau să plâng... O clipă-i visul vieții...

Flori veștede, flori moarte, flori iubite!...

Copacul - Traian Demetrescu

Cu mintea aiurită-n gânduri,

cu vechiul dor nestins în piept,

pe banca veche din grădină,

și azi, ca un copil, te-aștept!

Dar aducându-mi bine-aminte

câ tu te-ai dus... suspin și tac;

apoi nervos, să uit urâtul,

scriu versuri pe acest copac...

Căci - cine știe când! - vreodată,

el poate fi de martor luat,

că ceasuri lungi, pierdute, triste,

sub umbra lui te-am așteptat.

Acum - Ștefan Augustin Doinaș

(ultima poezie scrisă de poet)

Acum, că mi-a fost dată la o parte

albeața de pe ochi, aceea care

mă făcea să nu mai văd adevărul,

pot să aștept în deplină liniște.

Clipele și-au recucerit nisipul

uitat în clepsidră, iar sicofanții

au devenit de prisos. În suflet mi

s-au limpezit strigăte de uimire.

De multă vreme trebuia să aibă

loc apocalipsa. Dar uguitul

câtorva guguștiuci a-ntârziat-o.

Acum tronurile așteaptă pustii.

Un fulger brusc îmi oferă-n zigzag o

scăriță pe care încep să cobor.

Imnul Europei de răsărit - Adrian Păunescu

Voi cei gata de poruncă, ați venit să căutați

mână ieftină de muncă de la cei subdezvoltaţi.

Asta nu e libertate, ci-i un bestial record, 

să le strângeți voi pe toate,

est şi vest şi sud şi nord.

Să le strângeți voi pe toate,

est şi vest şi sud şi nord.

Refren:

Totuşi iubirea, vindecă firea,

haideți copiiii.. iii.. iii...

din condiţia umană, nu putem nici noi lipsi,

europa e o rană ce se poate izbăvi.

Pentru fiii noștri nu e niciodată loc în şcoli,

viața veşnic amăruie, numai lipsuri, numai boli.

Hei, potop, întoarceţi stropii și binecuvântă, hai,

răsăritul Europei, teritoriu de cobai.

Şi politica ne-nşeală, noi trăim la preț redus,

și în orice socoteală, tot mereu suntem în plus.

Astăzi însa fiecare, parcă-ncepe-a ameţi,

ridicați-vă popoare, c-o s-ajungeţi colonii.

Existenţa ni-i mizeră, ne-a fost greu şi ne e greu

și-am sperat din eră-n eră că ne-ajută Dumnezeu.

Omenire surdo-mută, mamă bună pentru toţi,

hoții zic că ne ajută, mama mamii lor de hoţi.

Rana - Mircea Cărtărescu

I

vai mie, rana s-a închis 

vai, sângele s-a uscat 

şi a facut coajă. 

oh, doamne, m-am vindecat! 

de-acum o să mă mestece fericirea 

o să ma sfârtece seninatatea 

şi nebunia care a fost n-o să mai fie de-acum niciodată, 

nu, n-o să-i mai sărut umărul. 

viaţa o să-mi treacă în pace şi armonie 

cu lecturi bogate, cu mese regulate. 

sănătatea o să-mi mănânce plămânii. 

rţiunea o să-mi sfâşie creierul. 

vai, rana, rana mea dragă 

rană plăcută vieţii mele 

rană pentru care am trăit, pe care mi-am zgândărit-o cu unghiile 

s-a închis. oh, doamne, sunt vindecat! 

şi niciodată febra n-o să-mi mai aprindă 

veioza vieţii până la ars. 

II 

să accept evidenţa: nu mai pot să scriu poezie. 

nu mai sunt în stare, ceva în mine nu mai colaborează. 

am scris ani de zile cu ură, cu dragoste, iar acum 

creierul meu e mort. 

am pornit la maraton ca pe suta de metri 

am vrut totul deodată, am vrut să-mi înnebunesc cititorul. 

am uitat că viaţa e lungă. 

nu-mi imaginam că o dată mă voi opri, voi plăti 

că tot ce am făcut vreodată se va întoarce împotriva mea 

şi nu voi putea să mă ajung din urmă 

şi orice încercare de a mai face ceva 

va fi o nouă dezamăgire. 

ce voi mai scrie încă patruzeci de ani? 

o să strâng din măsele, o să scriu articole de critică 

sau cine ştie ce amintiri 

o să suport condescendenţa tinerilor, o să las nasul în jos 

când o să vina vorba despre poezie, o să fac traduceri 

ca să nu mă uite lumea, ca să pară că mai trăiesc. 

sau o să-mi public cândva un volum de versuri din tinereţe 

atât de proaste, că nu le băgasem în nici o carte 

şi o să am un succes "de prestigiu", mi se va spune "autorul 

poemelor de amor", 

precursorul a dumnezeu ştie ce poezie va mai fi pe atunci... 

nu ştiu, nu ştiu... 

prieteni mai tineri, să nu faceţi ca mine. 

calculaţi-vă poezia pentru şaizeci de ani. 

eu? nu ştiu ce drum să mai apuc, ce s-ar mai putea face 

şi nu ştiu ce trebuie să mai simt şi ce mai pot să imaginez. 

de data asta chiar cred ca mi s-a infundat. 

voi fi un poet bătrân, care n-a mai scris de decenii 

un supravieţuitor al propriei morţi 

şi care mai bine n-ar fi făcut nimic niciodată. 

III 

oare s-a terminat viaţa? oare sunt terminat? 

sunt un eşec? voi fi pulbere? 

va veni moartea iar tu mă vei dispreţui. 

va fi groaznic, groaznic. 

voi fi singur, mai singur decât toţi oamenii, singur. 

fără nimeni, fără odihnă. 

voi înţelege totul, ah, intelege-ma, şi toti ma vor iubi, 

toţi îşi vor aduce aminte. 

sunt pierdut, pierdut. 

muşcă-mi tu gura. 

o să plouă nasol pe drumuri, o să fim uzi pân-la piele. 

o să învăţăm să urâm 

va veni toamna, toamna minţii, înecul. 

vom avea gura moale şi caldă, va veni luna 

vor veni norii să ne cunoască 

şi vom muri, vom face dragoste. 

da, da, stai acum lângă mine, priveşte-mă. sunt terminat, terminat. 

va fi numai moarte în jur. 

stelele vor fi moarte, bot lângă bot ca nişte câini de pe străzi. 

vor muri unghiile. 

gata. stai lângă mine. a avut rost? 

ne-am trezit trăind. 

a fost groaznic: am trait. 

a fost groaznic, groaznic. 

Rugăciunea mea - Tudor Arghezi

Rugăciunea mea nu este „Dă-mi, Doamne, și mai dă-mi”. Dumnezeu ar bănui că mă iubesc și nimic nu-mi ajunge, și m-aș rușina. Că mi-ar da El o moșie sau o împărăție, ce câștig aș avea? Să mă mândresc? Dinaintea cui? A celor ce pier peste un ceas, ori câteva zile? dinaintea slugilor? A lingăilor? Gura mea nu poate să dumice mai mult, dacă aș avea o împărăție, decât gura plugarului, care lângă plugul oprit în lumină ospătează cu mălai. Și tu nici o zi mai mult nu vei putea să adaugi zilelor tale zadarnice și goale.

Bogat, adu-ți aminte că n-ai folosit niciodată și că ai mințit totdeauna. Averea este iertată numai folosind și acelora care nu au agonisit-o. De jur împrejurul tău oamenii suferă de foame și oboseală. Tu nu te-ai ostenit să-i înveți și să-i liniștești. Nici pâine n-ai dat, nici veștminte, nici slovă. Ai adunat ca un neghiob și te-ai îngrijit de ghemul tău de mațe. Ai avut o bătătură și ai râvnit un câmp, ți-a venit câmpul și mai vrei o treaptă. Te-ai târât și ai ajuns-o: uită-te îndărătul tău, uită-te înainte - șchioapeți între două goluri și între două morminte. Cel din față e mormântul tău.

Pictura de Corneliu Baba

Baladâ șugubeață de crâșmari - Francois Villon

De junghi să aibă parte şi de lance

de bâtă noduroasă şi de spată,

de paloş zdravăn, de cârlig de cange,

de ghiont cu ghioagă-n ghinturi fericată,

de suliţă călită, de săgeată,

de furcă, de ţapină, de baltag,

de furi pîndind la coturi de drumeag

să-i hăcuie, să-i jefuie de pungă,

să-i spintece, în inimi să-i împungă.

La beregăţi să-i sîngere puţin;

în beciuri de Ghehenă să ajungă,

Crâșmarii care toarnă apă-n vin!

De arc păgîn, de iatagan, de prăştii,

să aibă lotrii parte, şi de bardă;

tu, creierii lor, trăsnet, să-i împrăştii!…

iar părul, elinescul foc li-l ardă;

în ştreang le-atîrne hoitul, rug să-i piardă:

mă rog la cer să piară de podagră,

ori şi mai bine, bată-i buba neagră;

scurma-i-ar ţepi încinse-n măruntaie,

și zece gâzi, de vii să mi-i jupoaie,

să-i fiarbă în oloi la focul lin,

sirepi să-i rupă, face-s-ar gunoaie,

Crâșmarii care toarnă apă-n vin!

Să-i prinză vijeliile pe uliţi;

le farme, balimezul, căpăţîna;

orbească-i ale fulgerelor suliţi:

zăvozii facă-i una, cu ţărîna,

le rupă beregata, şoldul, mâna;

înghețe-i gerul bocnă, bată-i grindeni,

și ploaia biciuiască-i pretutindeni;

să n-aibă mantii, nici dulame groase;

îi sfîşie-ascuţişe lungi de coase,

și leşul prăvălit le fie-n Rin;

zdrobiți să fie de-op’zăci de baroase,

Crâșmarii care toarnă apă-n vin!

ÎNCHINARE:

Crăpa-le-ar Domnul, - Principe, - ficaţii

și setea ogoi-le-ar cu venin,

căci n-au păreche-n lume blestemaţii:

Crîşmarii care toarnă apă-n vin! 

 Traducere de Romulus Vulpescu

Lângă inimă îmi stai - Dan Verona

Lângă inimă îmi stai,

Cum stăteai cândva în rai.

Domnul, fără să m-aştept,

M-a ochit cu tine-n piept,

Şi de-atunci în piept te simt

Ca pe-un glonte de argint,

Iadul despărţind de rai...

Lângă inimă îmi stai!

 

Să te scot din viaţa mea

Doctori mari am căutat,

Însă toţi au renunţat,

Că de inimă erai

Prea aproape, şi mi-au spus:

"Domnul te-ar putea salva!"

Domnul însă nu voia.

 

Dar când e frig şi e târziu

Cu tine-s fericit să fiu,

Şi-n noaptea lumii să te-alint,

Iubito - glonte de argint.

 

Lângă inimă îmi stai

Ca-ntr-un jilţ de catifea.

Să te uit am vrut cândva,

Însă, de tristeţea ta,

Inima s-a-ntunecat,

Ca un vechi, pierdut regat

Şi-am înţeles că nu e dat

Să împărţim aceeşi stea.

 

Dar când e frig şi e târziu

Cu tine-s fericit să fiu,

Şi-n noaptea lumii să te-alint,

Iubito - glonte de argint.

 

Lângă inimă îmi stai...

Şi sunt văzut ades ducând

Două umbre pe pământ:

Una este umbra mea,

Alta este umbra ta,

Subţire umbră, strălucind

De glonte dulce de argint.