Când crivățul cu iarna din nord vine în spate
și mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,
când lanuri de-argint luciu pe țară se aștern,
vânturi scutur aripe, zăpadă norii cern...
îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,
s-aud cânii sub garduri că scheaună și latră,
jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge clești,
să cuget basme mândre, poetice povești.
Pe jos să șadă fete pe țolul așternut,
să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,
iar eu s-ascult pe gânduri și să mă uit de lume,
cu mintea s-umblu drumul poveștilor ce-aud.
Orlogiul să sune un greier amorțit
și cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,
să văd roze de aur și sărutări aprinse
în vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit,
ca vorba unei babe măruntă, țănduroasă.
Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.
Din el o aud astfel cum voi să o aud
ș-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.
Și mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,
o-nșiră apoi iarăși cum dânsa a voit.
Astfel gândirea-nșiră o mie de mărgele
un șir întins și luciu dar fără de sfârșit;
somnul m-apucă-n brațe prin gândurile mele
și-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.
Prin șirul lor ce sună, orlogiul cu jele
l-aud sunând ca greier bătrân și răgușit;
în urmă tace chiar și a mamei rugăciune
la gânduri sclipitoare un capăt ea le pune.
Ajung la ea și noaptea umbririle-i și-ntinse,
pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,
amorul lin își moaie aripele lui stinse,
pe ochii ei eu caut profunde sărutări
ea-nchide surâzândă lungi genele ei plânse
și glasul ei e cântec în line tremurări,
pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea așează
adorm și ea la capu-mi surâde și veghează.
II.
Dar toate-acele basme în somnu-mi mă urmează,
se-mbină, se-nfășoară, se luptă, se desfac,
copilele din basmu, cu ochii cu dulci raze,
cu părul negru coade, cu chipul dulce drag,
și feți-frumoși cu plete în haine luminoase,
cu ochi căprii, nalți, mândri ca arborii de fag
în visele din somnu-mi s-adun și se îmbină,
fac nunți de patru zile și de patru nopți pline.
Îmi-pare atunci că mândră Ileană Cosânzeană,
cu ochi, albastre stele, blondă, un spic de grâu,
în mine se-ndrăgește și-ușoară-aeriană
s-așază pe genunchii-mi, cunjură gâtul meu,
eu netezesc cu mâna arcata ei sprânceană,
ea ochii și-i închide, zâmbind în visul său
ochii i-s plini de lacrimi ce nu le înțelege,
cu buze-abia deschise îmi spune blânde șege.
Îmi pare că e vară, că noaptea-i dulce brună,
că lanuri undoiază, că apele lin plâng,
că nourii îi sparge-o armonioasă lună,
că stelele din ceruri se scutură și ning
prin lanuri înflorite noi mergem împreună
și mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng
și ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbește,
iar sufletul îmi râde, și inima îmi crește.
Luna prin nouri înger pe lume blând veghează.
Somnul aduce-n lume copiii lui nătângi.
Pe râu fiece undă se-mbracă cu o rază,
copacii se cutremur în frunțile de stânci,
lumina se-mprăștie în pânză luminoasă
pe merii plini cu floare-n grădinele adânci
și eu, la trunchiul unui, visez la ea deștept,
în ploaia de flori roze pe dânsa o aștept.
Ea vine și pe sânu-mi când dulce ea se lasă
în pletele-mi și-ncurcă micuță mâna ei,
și umeda-i suflare, pură, copilăroasă,
adie blând pe frunte-mi și peste ochii mei,
apoi fața-i uimită de pieptu-mi ea apasă
și lacrimi de iubire i-nundă ochii săi,
iar eu pe mâni, pe gură, pe ochi, pe albu-i gât
încet, beat de iubire, o mângâi, o sărut.
Și sărutări o mie trezesc în ea mii vise
și fruntea-i turburată s-apleacă ca un crin;
în ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise,
o lume e de visuri, o lume de senin;
ea fără șir vorbește, și dulcile-i surâse
cu lacrimi se amestec, și buzele-i suspin
ea doarme astfel trează, din somn când se trezește
cu buzele mă cată, cu ochii îmi zâmbește.
În vis mă arde soare și cerul e văpaie,
pe lac barca e-mpinsă de valuri care merg,
iar undele-i uimite, profunde și bălaie
reflectă-n ele țărmii se-ntunecă, se șterg...
în barcă șed ș-ascult eu a inimii-mi bătaie
căci eu ca rândunica la dânsa iar alerg
pe-a malurilor arbori și frunza este mută
misterul lin surâde pe lumea cea tăcută.
