Powered By Blogger

30 apr. 2019

Cântec haiducesc - Costache Negri


















Măi băiete, măi voinice,
n-a rămas alta pe-aice
decât să-ncarci ghintul bine
și-apoi la drumuri te-aține,
ca să vezi, cine mai vine.

Căci făină nu mai ai,
nici galbeni poți să mai dai
la cel bir din ist pământ...
trăsni-i-ar Dumnezeu sfânt
sub țărâna de mormânt!

Eu prin grosuri tot șezui
și-a plăti bir nu putui...
bată-i crucea! Cum nu-i doar
să ne bată, să ne-omoare,
să ne-ngroape la-nchisoare!

S-a dus vremea cea bogată,
de-și punea nevasta spată
și prin zemnic și pe-afară,
apoi vindea pânză-n țară
și purta la gât odoară.

Iar românul cu opt boi
și cu șaptezeci de oi
tot mulgea, mereu mulgea,
habar de nimic n-avea
și birul ușor plătea.

Dar acum, măi băiețele,
fără fir de mustețele,
mâncat-aș nevoile grele...
dare-ar dracii printre ele,
să scăpăm de măgurele!

Căci găsim prin codrii verzi
potici, cărări de te perzi...
vie apoi să ne gonească!
Iar Dumnezeu să-i ferească
de urgia haiducească!

Cât a fost dorul în mine
de-a trăi cu toții bine,
am lucrat la cel ogor
ca tot omul muncitor,
să fiu maicei de-ajutor.

Dar m-am răzbătut de tot
și-a suferi nu mai pot
ocări, fiere și bătăi,
urgisind bieții flăcăi
și făcându-i din buni răi!

Săriți cu toți, măi băiați,
și-n dușmani din greu tăiați,
căci acolo ne-i scăpare!
Săriți pe cai toți călare.
Să tragem spre lunca mare.

Dau călcâi în negrul meu,
s-apuc în lume mereu...
măcar capul să mi-l taie,
vreau să vărs sînge pâraie
sub topor și sub bătaie!

Căci mi-i sufletul mîhnit,
c-am ajuns de ne-au robit,
și m-au prins un dor nebun
tot amarul să-mi răzbun
prin desișul de alun!

(Haiducul  Radu Anghel, pictură de Mișu Popp)

Frumusețe deplină - Charles Baudelaire














Azi-dimineață a urcat
la mine Demonul cel mare,
și iscodind m-a întrebat,
ca să mă pună la-ncercare:

- ,,Din toate farmecele ei,
ce-n roz și negru o-nveșmântă,
ce parte mai aleasă vrei,
din frumusețea ce te-ncântă?”

Tu i-ai răspuns inima mea,
vicleanului fără-de-lege:
- ,,Când totul e balsam în Ea,
ce parte aș putea alege?

Nu știu nici eu ce m-a vrăjit
în frumusețea ei deplină:
înflăcăratul Răsărit,
sau Noaptea care mă alină?

În trupul ei ispititor,
e-atâta dulce melodie,
încât t mă pierd rătăcitor,
în necuprinsa-i armonie.

Cunosc, a mele cinci simțiri,
metamorfoze-ncântătoare:
ea poartă cântece-n priviri
și-n glas miresme dulci de floare.

La răscruce de vânturi - Sylvia Plath

Orizonturile mă încercuiesc ca nişte vreascuri,
înclinate, disparate, şi mereu nestabile,
atinse cu un chibrit m-ar putea încălzi,
și liniile lor fine aprind
aerul, îl fac portocaliu
înainte ca distanţele pe care le ţintuiesc să se evaporeze,
și îngreunează cerul palid cu o culoare soldăţească.

Dar se topesc, se dizolvă
ca un şir de făgăduieli pe măsură ce eu înaintez
nu există viaţă mai înaltă decât firele astea de iarbă
sau decât inima oilor, şi vântul care
curge asemenea destinului, încovoind
totul într-o singură parte.
îl simt încercând
să-mi soarbă în pâlnia lui căldura.

Dacă le dau prea multă atenţie rădăcinilor
ierburilor de aici, ele m-ar ispiti
să-mi albesc oasele printre ele.
Oile ştiu bine unde sunt,
așa cum pasc în norii lor de lână murdară,
cenușii ca şi vremea,
crăpăturile negre ale pupilelor lor mă ştiu bine
e ca şi cum aş fi zvârlită în spaţiu,
un mesaj subţire, prostesc.

Ele stau travestite în bunici,
peruci numai cârlionţi şi dinţi galbeni
și behăituri aspre, pietroase.
Ajung la urme de roţi, şi apa
limpede ca şi singurătăţile
care-mi curg printre degete
praguri găunoase de la un fir de iarbă la altul;
ulciorul, pervazul şi-au ieşit din ţâţâni
despre oameni aerul doar
își mai aminteşte câteva silabe răzleţe,
le repetă ca pe un geamăt;

Piatră neagră, piatră neagră
cerul se sprijină pe mine, pe mine, singura dreaptă
aici printre toate aceste orizontale
iarba se bate deznădăjduită cu capul de pământ.
E prea firavă.
Pentru o viaţă în asemenea tovărăşie;
întunecimea o înspăimântă.
Acum, în văile înguste
și negre, ca nişte pungi, luminile casei
licăresc palid ca nişte bani mărunţi.

Dansurile nocturne - Sylvia Plath
















Un surâs s-a prelins în iarbă.
Irecuperabil!
Şi dansurile tale nocturne
unde se vor pierde? În matematici poate?

Aceste pure salturi şi spirale de-a pururi vor străbate
prin noaptea lumii, nici eu nu voi rămâne
cu totul golită de frumuseţi, de darul
respirației tale uşoare, sau de mireasma ierbii
Atinsă de somnul tău, înflorire de crini.

Carnea lor nu suportă nici o atingere.
Calele, cute de gheaţă-ale eu-lui,
iar tigrul făcându-se fercheş
pete şi o risipă de calde petale.
Cometele trebuie să străbată atâta spaţiu
atâtea întinderi de frig şi uitare.

Şi gesturile tale se desprind pe rând
umane şi fierbinţi şi lumina lor purpurie
sângerând ca o rouă printre negrele amnezii ale cerului.
De ce mi s-au dat aceste lămpi, aceste planete
care pogoară asemenea unor binecuvântări,
asemenea fulgilor, în şase colţuri, albi
pe ochii mei, pe buze, pe păr
atingându-mă şi topindu-se.
Nicăieri.

Emigranta Hiperboree - Adrian Păunescu

Prin cinic, guvernamental acord,
La ora ploilor de pașapoarte,
Hiperboreea pleacă înspre nord,
În țara ce le adusese moarte.

De nici nu știe, vai de capul său,
Ca-i un butuc în drumul unui joagar,
Și pleacă fără de păreri de rău
În cel mai elegant și cinic lagăr.

O vor gaza cu dragoste-n curând,
C-un roșu fier o vor marca pe spate
Și pielea ei va atârna plângând
Pe rămurișul sârmelor ghimpate.

Hiperboreea, du-te unde vrei,
Pe veci pierdut-o, veșnic hăituit-o,
Un crucifix ai fost în ochii mei,
Dar eu numai tristețea ți-am iubit-o.

De actoria ta m-am săturat,
Încă din vremea actoriei mute,
Ești plină de durere și păcat,
Dar gardienii te așteaptă, du-te!

Ca un vaccin rămâi pe brațul meu,
Când sania te-mpinge blând pe pantă,
Să-ți apere ființa Dumnezeu,
Tu, prima mea iubită emigrantă.

Și când pământul se va scufunda
Și va sări din miezul ei scânteia,
Să știi c-ai fost, în sud, în țara mea,
Și nordul te-a strivit, hiperboreea.

Balada celor trei puncte de vedere - Ștefan Augustin Doinaș

Odată-ntr-o noapte brăzdată de ploi
cu fulgere slabe şi rare,
trei umbre treceau prin câmpiile moi,
umblau întrebând cu mirare:
- Ce ţară străină, ce prag de cristal
răsună acolo, departe?
Sunt codri-n delir sau alai nupţial?
Vestesc bucurie ori moarte ?
- Un templu albastru se umple de dans,
strigă cu uimire o umbră.
Zăresc al fecioarelor ritmic balans
pe vârfuri, ieşind din penumbră.
Acesta e semnul plăcerii dintâi.
Rămâneţi, eu intru în horă
Şi umbra, punându-şi aripi la călcâi,
sui spre mişcarea sonoră.
- Un zid de cetate se surpă sub morţi,
răspunse-ncruntată a doua.
Aud zăngănitul de săbii la porţi;
văd sânge pe scuturi, ca roua.
Acesta e imnul puterii de azi.
Adio, eu caut o armă...
Şi umbra, ca fiara gonită-ntre brazi,
intră în sălbatica larmă.
- Nici temple, nici ziduri cu dansuri şi oşti,
gândi fără glas ceealaltă.
Ferice când scapi din greşeli şi cunoşti
cohorta de îngeri înaltă.
Acesta e rodul eternului trunchi,
judeţul de chin şi extaze...
Şi umbra, plângând, s-aruncă în genunchi,
pieri în mocirlă şi raze...
Târziu, când ieşiră recoltele vechi
de astre pe bolta senină,
se prealimpezi pentru ochi şi urechi
vârtejul de zvon şi lumină.
Un golf scufundat sub fruntarii de stânci
păstra înc-un abur de noapte,
iar fulgerul zării prin apele-adânci
stârnea curcubeie şi şoapte.
Părea în lumină un prag de cristal,
o oaste cu coifuri deşarte,
sau poate un codru-n delir nupţial
vestind bucurie şi moarte.

Întoarcerea țăranului - Adrian Păunescu



















Apleacă-ţi fruntea de stăpân
spre brazda noastră milenară,
reînviat ţăran român
și făcătorule de ţară...

Într-un pridvor cu busuioc
ascute briciul pus la grindă,
peste-un lighean muiat la foc
tu bărbiereşte-te-n oglindă.

Ai colindat ce-ai colindat
prin lumea veşnic friguroasă,
acum bine-ai venit în sat
mai cald e totuşi pe acasă.

Te-aşteaptă brazda s-o-nfloreşti
și grajdul să-l îndeşi cu vite
și vechi colinde româneşti
te mustră, parcă părăsite...

Ţăran român, Măria Ta,
să nu laşi câmpul tău să moară,
ți-au dat strămoşii ce lucra,
cu mâinile-au făcut o ţară.

Dă iute briciul pe curea
și bărbiereşte-te de-a rândul,
că vezi că azi e ziua ta,
care durează cât pământul.

La cimitir, pe la cei duşi,
coboară-n zori şi te închină,
să ungi ţâţânile la uşi,
deschide geamul spre lumină.

Repară gardul putrezit,
dă coama calului prin mână,
și ca să simţi că ai venit
sleiește apa din fântână.

Şi nu uita, din când în când,
să mai şi mori cum se cuvine,
în toţi urmaşii renăscând,
cum toţi strămoşii sunt în tine

Ţăran român, Măria Ta,
îndreaptă căi ce se strâmbară,
prin tine ţara va dura,
că tu ai palma cât o ţară.

(În imagine “Portretul unui țăran” de Ipolit Strâmbu)

Vara la țară - George Topârceanu

Locuința mea de vară
E la țară...
Acolo era să mor
De urât și de-ntristare
Beat de soare
Și pârlit îngrozitor!

Acolo, când n-are treabă,
Orice babă
Este medic comunal.
Viața ce aci palpită
E lipsită
De confort occidental.

Nu există berărie,
Nici regie...
Doar un hoț de cârciumar
Care are marfă proastă
Și-o nevastă
Ce se ține c-un jandar.

Când te duci pe drumul mare
La plimbare,
Este praf de nu te vezi.
Trec, mișcând domol din coadă,
Spre livadă
Ale satului cirezi.

Și te poartă sub escortă
O cohortă
De țânțari subțiri în glas,
Înzestrați la cap c-o sculă
Minusculă
Cu pretenție de nas...

Când se ia câte-o măsură,
Lumea-njură
Pe agentul sanitar
Și-l întreabă fără noimă:
- Ce-ai cu noi, mă?
Pentru ce să dăm cu var?...

Ale satului mari fete
Fără ghete
Ies la garduri pe-nserat...
(Am văzut aci-ntr-o noapte
Niște fapte
Care m-au scandalizat!)

Lângă foc, o babă surdă
Și absurdă
Spune, ca și alte dăți,
Tot povestea cu Ileana
Cosânzeana,
Plină de banalități.
Doarme-apoi adânc comuna...
Numai luna
Galbenă ca un bostan
Iese, mare și rurală,
La iveală,
Dintr-o margine de lan.

Când și când un câine urlă
Ca din surlă...
Carul mare s-a oprit
Suspendat, ca un macabru
Candelabru,
Peste satul adormit...

Dar în zori încep cocoșii,
Păcătoșii,
Ca să facă iar scandal, -
Să te saturi de viață
Și dulceața
Traiului patriarhal!

D-aia zic eu, prin urmare,
Vorbă mare:
Că de-acuma, să mă tai,
Nu-mi mai trebuie-altă cură
În natură,
Să mă duceți cu alai!

Meargă pictorii la țară
Ca să piară
De căldură și de praf!
Mie dați-mi străzi pavate,
Măturate, -
Dați-mi cinematograf!

Ca un fluture pe floare,
Beat de soare,
Pentru ce să mor așa?
Nu mai vreau țărănci naive,
Primitive...
Mie dați-mi altceva!

Dați-mi, dați-mi strada-ngustă
Unde gustă
Omul viața mai din plin
Cu trăsuri, femei cochete
Și cu fete
Încălțate cel puțin!

Egloga fiilor ploii - George Țărnea

Dupã cât am tras ca boii,
Suntem iarãsi fiii ploii,
Numai buni de dus cu vorba
Sã ne fure altii ciorba
Si bucãtile mai grase
Noi rãmânem tot la oase,
Parastasul ei de moarte!
Parte-si face cine-mparte,
Pe când prostii care-ndurã
N-au nimic de pus în gurã,
N-au nimic de strâns cu sacul
Dãm din nou tot noi de dracul
Si tot nouã ni se cere
Sã o facem cu plãcere,
Cu mândrie si cu artã,
Pânã vom iesi din hartã
Si-om ajunge niste duhuri
Cãlãtoare prin vãzduhuri
Fãrã sã mai stãm la coadã
Intr-o liniste nãroadã
Si-ntr-o ordine absurdã,
Pentru câte-un bot de urdã.

Copaci - Federico Garcia Lorca

Copacilor!
aţi fost săgeţi
din azur căzătoare?
Ce războinici cumpliţi vă azvârliră?
Stelele, oare?

Muzica voastră din inima păsărilor vine,
din ochii lui Dumnezeu,
din desăvârşita iubire.
Copacilor!
Rădăcinile voastre aspre, cum sunt,
vor cunoaşte inima mea în pământ?

Geniul gloatei - Charles Bukowski



















Există îndeajuns de multă înşelăciune, absurdă violenţă plină de ură în omul
de rând pentru a aproviziona orice armată sau orice zi anume
şi cei mai pricepuţi în crime sunt cei care predică împotriva crimelor
iar cei mai dedaţi urii sunt cei care preaslăvesc dragostea
şi cei mai meseriaşi în război sunt cei care laudă pacea

acei care predică despre Dumnezeu, au nevoie de Dumnezeu
acei care predică despre pace nu au pace
acei care predică despre dragoste nu au dragoste

fereşte-te de predicatori
fereşte-te de aşa zişii cunoscători
fereşte-te de cei care citesc mereu cărţi
fereşte-te deopotrivă de cei care detestă sărăcia
şi de cei care sunt mândri de ea
fereşte-te de cei care sunt gata să te laude
căci au nevoie de laude în schimb
fereşte-te de cei gata să interzică ceva
întrucât le este frică de ceea ce nu ştiu
fereşte-te de cei care au nevoie de gloată căci
ei nu reprezintă nimic de unii singuri
fereşte-te de bărbatul obişnuit, de femeia obişnuită
fereşte-te de dragostea lor, dragostea lor este obişnuită
caută obişnuinţă

dar există un geniu în ura lor
există îndeajuns geniu în ura lor pentru a te ucide
pentru a omorî pe cineva
repugnându-şi singurătatea
neînţelegând singurătatea
ei vor încerca să distrugă orice este diferit de ei
nefiind în stare să creeze artă
ei nu vor înţelege arta
vor considera eşecul lor ca şi creatori
numai ca un eşec al lumii
fără să fie în stare să iubească deplin
vor gândi că dragostea lor este incompletă
şi apoi te vor urî
iar ura lor va fi perfectă

precum un diamant sclipitor
precum un cuţit
precum un munte
precum un tigru
precum cucuta

este arta lor cea mai fină.

Balada ultimei iubiri - George Țărnea



















Strânge-mă-n braţe, iubito, strâge-mă tare,
cum ai strânge un prunc, nu un aspru bărbat,
pregătit de la prag pentru altă plecare
și-n al cărui văzduh alte clopote bat.

Eu nimic nu mai am din străvechea mea fire -
nestatornică, rea şi pierdută-n poveşti,
dar tânjesc, în sfărşit, după prima iubire,
așteptând-o să crească din cea care eşti.

(Din volumul „Declanşatorul de plăceri”, Editura Conphys, 1999, Râmnicul Vâlcea)

L-am rugat pe Dumnezeu - Rumi

L-am rugat pe Dumnezeu
Să-mi dea putere,
Dar El m-a făcut slab
Ca eu să învăț simplitatea și smerenia.

L-am rugat să mă ajute
Să fac fapte mari,
Dar El m-a aplecat
Ca să fac fapte bune.

L-am rugat să-mi dea bogăția
Ca și eu să fiu fericit,
Dar El m-a facut sărac
Ca să devin înțelept.

I-am cerut toate lucrurile
Ca să pot gusta viața,
Dar El mi-a dat viața
Ca să pot gusta toate lucrurile.

Nu am primit nimic
Din tot ce-am cerut
Dar am primit tot
Ce-a fost bun pentru mine.

Împotriva voinței mele
Au fost ascultate rugămințile mele.
Sunt printre oameni
Un om binecuvântat.

Doar femeia - Dumitru Matcovschi

Mai regină decât floarea
doar femeia poate fi.
Mai adâncă decât marea
doar femeia poate fi.

Mai înaltă ca destinul
doar femeia poate fi.
Mai amară ca pelinul
doar femeia poate fi.

Mai frumoasă decât viaţa
doar femeia poate fi.
Mai deşteaptă ca povaţa
doar femeia poate fi.

Mai cuminte ca poemul
doar femeia poate fi.
Mai cumplită ca blestemul
doar femeia poate fi.

Mai aproape decât dorul
doar femeia poate fi.
Mai de şoaptă ca izvorul
doar femeia poate fi.

Mai de-april ca primăvara
doar femeia poate fi.
Şi mai dulce ca vioara
doar femeia poate fi.

Iubeşte-mă, bărbate şi mă înveşniceşte,
dar chipul niciodată nu mi-l tăia în piatră.
Decât o veşnicie, mai bine dăruieşte-mi
căldura cea de taină a focului din vatră.

Iubita mea - Ion Păun-Pincio














Ce dulce e scânteia ce mi-ai aprins în piept!
Cum inima-mi tresare spre tine când mă-drept!
Iubita mea, stea blândă, pierdută-n depărtări,
tu mă abaţi din calea pustiilor cărări...
de-o rază de la tine mă simt iar mângâiat
și umbrele durerei slăbesc, se stîng treptat.

A jale-mi cată ochii pe tristele câmpii,
aștept mereu, iubito, din neguri ca să-mi vii,
să rătăcim alături... Din lumea lor să ies
înduioșat în suflet, că tu m-ai înţeles...
iar farmecul iubirei la plânsetul de vânt
părea-va o poveste ce frunzele o cânt...

Iubita mea, stea blândă, pierdută-n depărtări,
tu mă abaţi din calea pustiilor cărări...
duios gândind la tine, rămân pierdut în loc,
înmărmurind la gândul nespusului noroc...
și geana-mi rourează o lacrimă de dor:
un sol, o întrupare a sfântului amor!

Cântec de speranță - George Țărnea

Trup lângă trup și lumină-n lumină,
Desfătare uitucă pe lespezi fierbinți -
Tu, pierzania mea dintr-o zi ce-o să vină,
Mai îngăduie-mi gândul că poate nu minți.

Purtatoare de fruct, preacurată fecioară
Fericirii de-aș ști că te vinzi pe arginți
Nici atunci răul tau n-ar putea să mă doară
Cum mă doare doar spaima că poate nu minți.

Să apună  de tot carnea mea prea bătrână
Lângă mugurii tăi nefiresc de cuminți
Și din oarba-mi trufie nimic nu rămână
Dacă-n schimb am speranța că poate nu minți.

Tu, stăpână și stea nevisată vreodată,
Tu, îndemn repetat al ieșirii din minți,
Bietul meu adevăr e-un păcat fără pată
Și mă-nchin la minciuna că poate nu minți.

Rugăciune din Valea Jiului - Simion Felix Marțian















O lacrimă prelinsă pe obraz
Se-ngroapă-n masca neagră, de cărbune,
Și hohotitu-n pumni, plâns de necaz,
Încet, încet, devine rugăciune:

Părinte al oricărei îndurări,
Tu ne cunoști, cum le cunoști pe toate,
Și știi că am venit din patru zări,
Aici, acum un veac și jumătate.

Ne-a-mbrățișat acest ținut muntos
Pe care l-am cuprins cu sârguința,
Și-n care am adus, ca un prinos,
Nădejdea și iubirea și credința.

Munții ni s-au supus sub pumnul greu
Și n-am cerut dcât ce se cuvine,
Știind că rodul trudei e, mereu,
O binecuvântare de la Tine.

Am prins în Valea asta rădăcini
Și Jiul ne-a înmugurit cu cânturi;
De ce să ne simțim acum străini,
Plecând din nou în cele patru vânturi?

Din triste vești ce curg acum șuvoi,
Din Uricani și până la Petrila
Simțim cum Valea tremură sub noi,
Iar viitorul este…ca huila!

Ne dor în piept mormintele de ieri
Prin cei ce și-au găsit, muncind, sfârșitul;
Doamne,-au murit aici destui mineri!
De ce să moară-acum și…mineritul?

Am dus și vom mai duce pe grumaz
Tot ce-i mai greu, și nu vrem decât pâine;
Am învățat s-o cerem pentru azi,
Însă o vrem și în ghiozdane mâine.

Dorim pentru copii tot ce-i mai bun
Și vrem de-aici să le croim o cale,
Dar nu putem când minele apun,
Mai lasă, Doamne, soare peste Vale!

Seninătate - Alexandru Philippide


















Ca un păienjeniș
tăcerea se întinde prin unghere;
câteva raze mai clipesc, stinghere,
prin unghere,
și iată, visul vine pe furiș,
și intră în odaia mea, tiptil,
ca un copil.

Pe la fereastră,
ca un bătrân cântând din flaut trece
vântul rece,
cu-atâtea vise-n traista lui albastră.

Bătrânul vânt s-a dus cântând departe.
Pe drum trezind ecourile moarte.
Tăcere... ochii zilei s-au închis...
în seara asta ce-mi mai spui tu, Vis?
Te ascult,
pe ochii mei sunt degetele serii...
vorbește-mi, dar încet... încet și mult...

Și vorba ta să semene tăcerii.

Elegie 2 - Șt. O. Iosif

În amintirea poetului I. Păun-Pincio

O, scump prieten, mă gândesc la tine
Și-s ani de când ai fost uitării dat;
Nu știu de ce mereu în minte-mi vine
Surâsu-ți bun și-atâta de ciudat.
Și răsfoind azi răvășita-ți carte,

Mă năpădesc, făcându-mă să plâng,
Miresme dulci de flori și frunze moarte,
Parc-aș străbate într-un veșted crâng.
Parc-aș vedea iar toamna ce-ntârzie

Pe lunca fermecatului Siret,
Și-aud cea de pe urmă poezie
Ce mi-o spuneai așa duios și-ncet.

Prieten mort, ți-aduci aminte oare
De zilele seninei primăveri,
Când îndrăgeam un fluture, o floare,
Ca doi șăgalnici și naivi truveri?
Ori, rătăcind pe lună prin alee,

Visam la vreo domniță-ntr-un castel,
Balconu-mpodobit cu azalee
Și scara de mătase către el?

Ți-aduci aminte-acele sfinte zile
Când dibuiam întâiul ritm din vers?...
Tu te-ai oprit la colțul unei file...
Dar eu de-atunci, vai, câtă cale-am mers!
Ci de trăiai și tu, era mai bine?

Nu ești mai fericit acolo, mort?
N-ai fi urcat Calvarul ca și mine,
Purtând pe umăr crucea care-o port?
N-ai fi văzut că cinstea-i vorbă goală,

Că totu-i fals și sterp, n-ai fi văzut
Cum cel mai bun prieten te înșală
Cu cât mai mult în el te-ai încrezut?
Și n-ai fi plâns, ca sub lumina stelei

La Getsemani, marele Isus,
N-ai fi strigat în spasmele-ndoielii:
"O, Eli, Eli!..." către Cel-de-sus?
O, mi-amintesc de ziua-ngropăciunii,

De drumul spre mormânt de la spital,
De steagul roșu ce-l purtau nebunii,
Cari tot aveau pe-atunci un ideal!
Căci inima ta nobilă și mare

Și sufletu-ți profetic de artist
Crezuse-n noua lumii îndrumare
Și-n înfrățirea ce-a visat-o Christ!...
Dar când cu toții-n cimitir intrară,

Nici chiar mormântul nu-ți era săpat,
Și s-au trudit groparii până-n seară
Ca să-ți aștearnă cel din urmă pat...
Văd o țărancă — e bătrâna-ți mamă —

Cu fruntea rezemată de sicriu,
Nemaiputând decât abia să geamă
De mult ce-a plâns pe singurul ei fiu...
Iar când plecarăm, coborî o ceață

Ca un zăbranic mohorât și greu,
Întocmai ca posomorâta viață
Pe care-ai dus-o tu, și-o duc azi eu...
Te-am plâns atunci... nu te mai plâng acuma.

Din tot ce-am fost visat, m-aș mulțumi
Să mă-nvelească și pe mine huma,
Să pot uita, să pot măcar dormi...

Lamentația Ioanei d’Arc pe rug - Radu Stanca



















Aceasta-i vina mea: că n-am lăsat,
cu gând ascuns, feciori în preajma porţii.
Şi-acum, când prima dată un bărbat
mă strânge-n braţe, sunt sortită morţii...

Dar flăcările creşte-vor mereu,
crește-va mult şi strania orgie.
Și în curând, flămând, iubitul meu,
întâiul meu iubit, fără să ştie,

Mă va cuprinde-atât de mult în el
încât nu va putea să mai despartă
de trupul lui pe-al meu - şi-n alb inel
mă va iubi fum zvelt şi ceaţă moartă.

29 apr. 2019

Rabdă inimă - Dumitru Matcovschi

Există, mai există lucruri sfinte.
Respiri cu ele, condamnat, uitat.
Culegi, alegi cuvinte din cuvinte...
Şi anii, clipe, trec, se duc, păcat.

Să fugi ai vrea, de lume şi de sine,
în simţământ să te ascunzi, în simţământ.
Îmi pare rău că nu am două inimi,
cu amândouă să trăiesc, să plâng, să cânt.

De pâine inima cea dreaptă, nu de piatră.
Şi omului cu ea îi este dat
să fie om, să ţină foc în vatră,
să treacă-n lumea celor drepţi nevinovat.

Cum să trăieşti? Şi unde, unde, unde?
Pe malul Nistrului războiul e în toi...
La judecata de apoi toţi vom răspunde!
Nu minte nimeni judecata de apoi.

Imensă lumea, are margini şi nu are.
Şi fiare-n lume, tare multe fiare sunt.
Cine aşteaptă, de la cine îndurare?
Mor oamenii tineri, bătrâni, cărunţi.

Ca zăpada foaia albă de pe masă.
Scrii şi scrii, vin zile, nopţi pustii.
Nesăbuinţa arta cea simandicoasă.
Şi poeţii-alchimiştii mor de vii.

Bietul om! Nimicnicit de tăvăluge,
îşi poartă crucea şi aievea, şi în vis,
şi anii trec şi ne petrec, viaţa se duce.
Iar dănţuim pe margini de abis.

Sărântoace versurile mele.
Sărântoc şi eu cu ele, ieri şi azi.
Şi mi-i ciudă, şi mi-i negru, şi mi-i jele,
şi pe tot ce-i artă moartă am necaz.

Rabdă inimă! Că alta n-ai ce face.
Este unul peste noi, mai sus de noi.
Crede-n el, numai în el, ca toţi săracii,
şi aşteaptă veacul de apoi.

Crusta - Gellu Naum

Oraşul avea o singură casă
casa avea o singură încăpere
încăperea avea un singur perete
peretele avea un singur ceas
ceasul avea o singură limbă

în tot acest timp copiii
creşteau şi puneau o singură întrebare
pe când adulţii nedumeriţi şi superbi
scădeau scădeau surâzând.

Rânduri pentru o carte - Ion Minulescu

Carte -
Sora mea cea bună,
Din ce sfântă-mpreunare
Te treziși la mine-n casă
Într-o noapte fără lună,
Când,
Cu coatele pe masă,
Obsedat de-același veșnic
Și suspect semn de-ntrebare
M-afundam în întuneric,
Ca un muc de lumânare
Într-un sfeșnic?
Carte -
Sora mea-nțeleaptă
Și cuminte,
Spune-mi, cine
Mă sorti frate cu tine
Într-o noapte fără lună,
Când -
Pe-aceeași cale dreaptă -
Ne trezirăm împreună,
Mână-n mână,
Ca-ntr-un raft de librărie
Unde numai dracul știe
Ce te-așteaptă?
Carte -
Sora de beție,
De extaz
Și nebunie -
Magică bijuterie
De cuvinte
Și imagini
Mâzgâlite pe hârtie
Cine te-mbrânci spre mine
Sa te vinzi fără rușine,
Ca femeile pe BANI?

Carte dragă,
Nu știai
Că - oricine-ai fi -
Tu n-ai
Decât trei sute de pagini
Iar eu,
Trei sute de ani?

Ție, cel care deschizi această carte... - Elena Liliana Popescu


Motto:
Adevărul se dezvăluie de la sine
celui pregătit să-l primească.

Încearcă să lași deoparte grijile zilei pentru a putea păși împreună în realitatea Visului numit Poezie, deschizând poarta inimii tale acestor versuri.

Ele s-au născut în inima mea atunci când le era dat să se desprindă din lumea formelor-gânduri și a se înveșmânta în lumea formelor-cuvinte, pentru a se prezenta, împlinindu-și destinul, la ceremonia întâlnirii cu tine.

Simplitatea, care în esența ei înseamnă adevărul, nu poate fi exprimată decât prin tăcere.

Toate cuvintele lumii nu fac altceva decât să încerce să descrie tăcerea.

Cunoașterea de sine, idealul cel mai simplu și cel mai greu de atins, este scopul fiecărui om în parte și al lumii întregi, acestuia fiindu-i subjugate toate căutările noastre.

Poeții vin și pleacă, lăsând strădania lor în a dezvălui chipul nevăzut al Poeziei, care ne privește fără să ne judece de dincolo de vălul Iluziei.

Perspectivă - Marin Sorescu

Dacă te-ai îndepărta puţin,
Dragostea mea ar creşte
Ca aerul dintre noi.

Dacă te-ai îndepărta mult,
Te-aş iubi cu munţii şi cu apele
Şi cu oraşele
Care ne despart.

Dacă te-ai îndepărta
Cu o zare,
La profilul tău s-ar adăuga soarele,
Luna şi jumătate din cer.

Pribeag străin - Octavian Goga

Mi-aduc aminte într-o zi de vară,
Orașul prins în vechea-i alergare,
Ca scormonit de-o nevăzută gheară,
Vuia-mprejur și-n clocotul din zare
Își prăvălea statornica strigare
Lung chiotind plămâna lui murdară,
Atunci sub ploaia arșiței de soare,
Ce trimetea ucigătoare suliți,

În zgomotul de guri asurzitoare,
Eu te-am văzut la colțul unei uliți,
Vâslaș trudit prin goana nentreruptă,
Răzleț purtându-ți jalba călătoare,
Rătăcitor țăran cu fața suptă,

În strălucirea razelor de-amiază,
Ce luminau sfiala ta stângace,
Prin strigătul agenților de pază,
Tu, strecurându-ți teama și amarul,
Cu cele două blânde dobitoace
Neștiutor înaintai în cale...
În drumul greu părea că plânge carul
Din bietele încheieturi uscate,
Părea că boii prinși de aceeași jale,
În ochii umezi, dătători de pace,
Subt arcuirea frunților plecate
Răsfrâng icoana sărăciei tale.

Atât de singur, fără de povață,
Erai, sărmane suflet de la țară,
În ne-nțelesul haos de viață,
Că-n ziua asta jalnică de vară,
Durerea mea te-a priceput mai bine,
A priceput că-n veșnica frăție
Noi așteptăm aceeași vijelie,
Străin pribeag și frate bun cu mine.

Un buchet de mireasă - Ion Heliade Rădulescu


















Ce doruri ies din ochii-ţi prin raza lor senină
ce fulgeră şi-ncântă uimita mea vedere?...
prin gene-ţi se strecoară o rouă cristalină
și cade p-a mea frunte, p-aprinsa mea durere.

Dar nu-mi alină focul, mai tare se încinde...
să fug, să fugi, Marie, căci flacăra-mi profană
te-ajunge şi păleşte fiinţa-ţi diafană;
ferește-te de mine, de focul ce m-aprinde.

Vezi îns-a mele lacrămi şi ruga mea ascultă:
buchetul de mireasă să-l faci cu mâna ta,
pe sânul tău îl pune, ş-alege cât de multă
plăpândă simţitivă ş-un trist nu-mă-uita.

Declanșatorul de plăceri - George Țărnea

Acelaşi vin - cu nobilă sorginte -
În multe feluri poate fi sorbit
Şi poţi uşor uita de cele sfinte
Dacă, privindu-l, te şi laşi orbit.

Cunoscători și neofiţi - grămadă -
I se robesc, prin patimă şi zel,
Ori cad sleiţi de muncă la plămadă,
Dar preţuirea e de-un singur fel…

Aşa încât, se cere cumpătare
Şi multă cumpănire, feţii mei,
Cu cât vorbesc eu despre vin mai tare,
Pe voi vă ducă mintea… la femei.

Luminătorul - Vasile Voiculescu

Am fost ca nerodul din poveste
Ce căra soarele cu obrocul
În casa-i fără uşi fără ferestre...
Şi-şi blestema întunerecul şi nenorocul.
Ieşeam cu ciubărele minții, goale, afară,
În lumină şi în pară,
Şi când mi se părea că-s pline,
Intram, răsturnându-le-n mine.
Aşa ani de-a rândul
M-am canonit să car lumina cu gândul...
Atunci ai trimis îngerul tău să-mi arate
Izvorul luminii adevărate:
El a luat în mâini securea durerii
Şi-a izbit năprasnic, fără milă, pereții.
Au curs cărămizi şi moloz puzderii,
S-a zguduit din temelii clădirea vieții,
Au curs lacrimi multe şi suspine,
Dar prin spărtura făcută în mine,
Ca printr-un ochi de geam în zidul greu,
Soarele a năvălit înlăuntrul meu.
Şi cu el odată,
Lumea toată...
Îngerul luminător a zburat aiurea,
Lăsându-şi înfiptă securea;
Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină
De soare, de slavă şi de lumină.

Tăcere - Serghei Esenin


















Nu-n zadar suflat-ai vânt
nu-n zadar ai fost furtună,
cineva spre nou avânt
ochii mi-a umplut cu lună.

Sub al nu ştiu cui alint
am uitat tristeţea mută,
după lumea de argint
tainică şi neştiută.

Nu mă mai frământă-acum
spaima stelelor eterne.
Îndrăgii al clipei scrum
și tăcerea ce s-aşterne.

Viii și morții - Tudor Arghezi


O regulă te-ndeamnă să nu scrii

Decît de bine despre vii,

Că lucrurile judecate

Trec pentru tine-ntre păcate.

Porunca e să rabzi din greu,

Că judecata-i a lui Dumnezeu.


Tot regula te-ndeamnă să te porţi

Sfiios, cuviincios şi cu cei morţi.

C-au apăsat, c-au prigonit

Stăpînii timpului, trăit

În plînsete şi suferinţă,

Tu întăreşte-te-n credinţă

Şi rabdă aprig, semenule meu,

Că-i pedepseşte bunul Dumnezeu ...


De altfel dogma-nvaţă pe mişei

Că orice stăpînire-i de la El,

Că focul, sîngle şi fierul

I le-a trimis spre pocăinţă cerul,

În numele săracului Hristos,

Şi că s-a-nvrednicit de ele cu prisos.

Îngenuncheat, bolnav şi mut,

E singurul tău merit cunoscut,

Şi pocăinţa ta îndătinată

E singura şi marea ta răsplată.


Deci morţi şi vii s-au înţeles

Să ocolească orişice proces,

Şi unii pe ceilalţi îi spală

Cu un principiu mistic de morală,

Şi adevărul, astfel, îl înşeală,

Ca nu cumva să iasă la iveală.

Minciuna şi făţărnicia

Şi-asigură atotputernicia.


1963

Durerea lui Faust - Mihai Săulescu












fragment

Știu eu?... Poate că 'n clipa asta,
nu știu nimic din câte ar trebui să știu!
Ce valuri se frământă pe-al mărilor pustiu,
și mâna ce le poartă, nu-i nimeni să o știe,
de ce le face veșnic spre țărmuri ca să vie,
de ce le face veșnic să spumege în soare,
de-a pururi neoprite și veșnic călătoare!...
ce știu acum, nu este cu-adevărat ce știu?

Ce văd pe ceru' albastru - înmărmurit pustiu -
ce văd în floarea asta ce tremură în glastră,
în valurile care frământă marea-albastră,
în Firea necuprinsă, cu mii și mii de forme,
tot ce e sub puterea acestei vieți enorme,
cu-adevărat e astfel cum numai pare-a fi,
ori numai un vis-umbră pe care-l voiu sfârși?...

Și toată lumea asta enigmă poate n'are;
ci este-așa cum este - nemărginită, mare,
iar tu, o! Biete suflet, tu ești atât de mic,
că nu pot ști nimic, -
că tot ce știi și câte vei ști de-aci 'nainte -
va fi ca o poveste ce pururea te minte.

Dar cine-mi puse oare otrava asta'n mine,
a veșnicei iluzii, a veșnicului dor
să pot să dau deoparte cernitul văl ce ține
ascuns zeiței Isis obrazul, la cei ce vor
ca să-i privească fața de moarte dătătoare?

O! Ce mă 'ndeamnă oare -
spre țărmuri neștiute, spre ne 'nțeles mereu?
De ce aleargă'ntr'una nebun sufletul meu?
Ah! Tot ce știu, din câte aș vrea să știu acum,
nimic nu e, căci doară de-abia pornii la drum
așa mi-am zis odată, întâi când am pornit,
și azi... același lucru, O, Ce-am descoperit?...

Antiteze - Radu Gyr

N-ai dezmierda, de n-ai ști să blestemi;
surâd numai acei care suspină
Azi n-ai zâmbi, de n-ar fi fost să gemi
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ți legai
cu mâna ta n-ai unge răni străine
N-ai jindui după un colț de rai
de n-ai purta un strop de iad în tine.

Căci nu te-nalți în slăvi până nu cazi
cu fruntea grea în pulberea amară.
Și dacă-nvii cu cântecul de azi
e c-ai murit cu lacrima de-aseară.

Cavalerii orelor - Romulus Vulpescu















Cavalerul orei de zori
vibrează sub solzi:
cerul n-a mai sădit sori,
lumina sună din corzi.

Cavalerul orei de ceară
stoarce mierea din stelele coapte,
cu umbre de paloş măsoară
cozile Căii de Lapte.

Cavalerul orei de vis,
tăvălit în ape de var,
adoarme - cum i s-a prezis -
la cel mai albastru hotar.

Cavalerul orei de somn,
în platoşa caldă de smalţ,
pe ţara de plumb este domn,
dar pierdu de la piept un smarald.

Cavalerul orei de moarte
ridică degetele de aur:
metalele cupelor sparte
se-ntorc în teluric tezaur.

Cavalerii orelor pleacă
egali, către zodii de taină:
poate cel cu mantaua săracă
să-ţi prindă ora neştiută de haină.

Cântece noi - Federico Garcia Lorca


















Spune-nserarea: "Mi-e sete de umbră!"
Spune luna: "De luceferi mi-e sete!"
Fântâna limpede cerşeşte
şi vântul suspină.
Mi-e sete de-arome şi râsete,
sete de cântece noi
fără lună şi crini
şi iubirile moarte.
Un cântec al zilei de mâine, să mişte
viitorului liniştitele iazuri.
Şi de speranţă să umple
mâlul şi undele lor.
Un cânt luminos şi-odihnitor
plin de gânduri,
neatins de tristeţi şi mâhniri,
neatins de iluzii.
Fără carne lirică- un cânt
ce umple de râset tăcerea
(un stol de orbi porumbei
lansaţi spre mister).
Un cântec spre lucruri ţintind
şi spre sufletul vântului,
să afle odihnă în bucuria
inimii nemuritoare.

Aur și umbră - Nina Cassian



















Coastele mele ascund
o inimă sumbră.
Rămâi în aur rotund.
Nu intra-n umbră.

Nu deveni aproapele
unor zone funebre.
Rămâi pe clapele
dulcilor mele vertebre.

Pe coastele mele de soare,
acolo, rămâi,
pe suprafaţa strălucitoare
a mângâierii dintâi.

Din volumul
"Spectacol în aer liber - o altă monografie a dragostei",
Editura Albatros, 1961.

Soția ideală - Tudor Mușatescu

I. - Să nu fie mai deşteaptă decât bărbatul; cel mult cât el!

II. - Să iubească pe prietenul acestuia.

III. - Să aibă o ocupaţiune, în casă sau în afară de ea.

IV. - Să-i placă meseria soţului ei, nu numai în ziua de leafă sau de încasări.

V. - Să nu se certe cu servitoarele.

VI. - Să nu spună niciodată că i-ar plăcea să aibă lucruri pe care soţul să nu i le poată oferi.

VII. - Să nu vorbească de "norocul" celorlalte în căsnicie.

VIII. - Să fie exactă la întâlnirile cu soţul şi să nu-l facă să aştepte îmbrăcat, când pleacă împreună de acasă.

IX. - Să nu vorbească franţuzeşte cu el, în magazine, dacă nu ştie bine.

X. - Să nu cicăle. Mai ales, să nu cicăle. Absolut obligatoriu să nu cicăle...

Așa - George Bacovia

Așa,
O tristeță
A intrat
În târg.

De dimineață
Plouând.

Și ciori
Cârâind.

De-abia
Se poate citi
Un jurnal.

Parcă, -
De-a sta acasă...
... Și, cum era
În zilele noastre...

Destul - George Bacovia


















Când voi fi liniștit, voi scrie un vers
În care veți vedea că sunt părăsit -
Voind să descifrez ceea ce era șters,
Aproape, nu mai știu ce-am voit...

Plângând, mi-am spus să nu mai plâng -
Eu aveam...
Cine mai știe, și eu, ce gândeam,
Altădată, în crâng!

Voi scrie un vers, când voi fi liniștit...

Armindeni - George Bacovia



















Profil de burg gigant
Și atmosfera rară,
Amar parfum de liliac
Și bonduri de ghitară.

Plăceri
De–o zi de sărbătoare,
Voioase, vechi moravuri...
Spre câmp se duce
Și dumbrave
Era o lume muncitoare.

Și după altă zi,
Post festum -
Îndemnuri de cruci
Pe străzi
Și în tramvaie,
Spre necesarul randament
Din monotona Muncă.

Ca mâine - George Bacovia

Cu steaua care s-a desprins
Ce piere-acum în haos -
O inimă poate s-a stins
Spre veșnicul repaos.

Ca mâine și-a noastră va cădea
În stricta veșnicie -
Cine-o căta mâhnit la ea?
Vai nimeni... cine știe!

Nevroză - George Bacovia













Afară ninge prăpădind,
iubita cântă la clavir, -
și târgul stă întunecat,
de parcă ninge-n cimitir.

Iubita cântă-un marș funebru,
iar eu nedumerit mă mir:
de ce să cânte-un marș funebru...
și ninge ca-ntr-un cimitir.

Ea plânge și-a căzut pe clape,
și geme greu ca în delir...
în dezacord clavirul moare,
și ninge ca-ntr-un cimitir.

Și plâng și eu și tremurând
pe umeri pletele-i răsfir...
afară târgul stă pustiu,
și ninge ca-ntr-un cimitir.

Pentru tine - Magda Isanoș

În neamul meu femeile-s ciudate
Cu părul brun de tot și fața pală
Le place mult iubirea, însă toate
Își uită jurămintele și-nșeală.

De-aceea nu-ntreba cât poate ține
Iubirea noastră - nimenea nu știe,
Iubește-mă și nu-ntreba: că-n mine
E inima străbunilor mai vie

Și mâine poate totul să dispară
Să-mi pari urât și prost și să te las,
Căci vin din minunta caldă țară
Și sufletul fierbinte mi-a rămas,

Dar schimbător ca vântul și ca marea
Să nu te-ncrezi în mare, nici în vânt,
Că-n mine port paragini și uitarea,
Să-nțeleneasc-al inimii pământ.

Frumoasa mea - Cincinat Pavelescu

Frumoasa mea, cu ochii verzi
Ca două mistice smaralde,
Te duci spre alte ţări mai calde
Melancolia să ţi-o pierzi.

Dar dacă vrei să mă dezmierzi,
Mai fă o dată să mă scalde
Priviri din ochii tăi cei verzi
Ca două mistice smaralde.

Veni-vor mulţi să-ţi spuie-n versuri
Că te iubesc, şi cum, şi cât:
Vor spune-o mai frumos ca mine,
Dar nu te vor iubi atât!

Alb și negru - Adrian Păunescu

Încă o noapte albă în contul vieţii gri
Încă un bulgăr negru la muntele de smoală
Încă un om mai crede şi altul îl înşală
Şi a minţi se-aude la fel cu a iubi.

Nu mai putem distinge minciuna de greşeală?
Ni-i dat să spargem, noaptea, tot ce zidim pe zi
Cu-aceste falimente de praf ce vom zidi?
Iubito, cum să ducem angoasa mondială?

Ce drept are minciuna să vină între noi?
Dăm pensie la diavoli să ne păzească iadul.
Noi re-nviem şi raiul, şi muntele, şi bradul!
Te-acuz şi-ţi cad în faţă târându-mă-n noroi.

Noi suntem programaţii, trimişii, posedaţii
Unui blestem mai mare, mai rău şi mai adânc.
M-a umilit minciuna, pe-a cărei notă plâng.
Strigoii-nstrăinării din casa noastră ia-ţi-i.

Încă o noapte albă, poţi merge să te culci
Te voi iubi de taină, de jale şi de veghe,
Îţi voi fura din vorbe, cercei pentru ureche
Încă o noapte albă, cu negre fructe dulci.

Eu plec nu prea departe, aici, lângă pădure
Mă întâlnesc cu Shakespeare, un viitor coleg.
Şi într-o tragedie de-a lui am să te leg,
Ca toţi actorii lumii destinul să ţi-l fure.

Prea dulceo! Noapte bună să visezi că minţi
Şi trează în minciună s-adormi cu foc sub talpă
Să ai o noapte neagră, să am o noapte albă
Tu cu o taină-n suflet, eu cu-n cuţit în dinţi.

Când crivățul cu iarna - Mihai Eminescu















Când crivățul cu iarna din nord vine în spate
și mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,
când lanuri de-argint luciu pe țară se aștern,
vânturi scutur aripe, zăpadă norii cern...
îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,
s-aud cânii sub garduri că scheaună și latră,
jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge clești,
să cuget basme mândre, poetice povești.
Pe jos să șadă fete pe țolul așternut,
să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,
iar eu s-ascult pe gânduri și să mă uit de lume,
cu mintea s-umblu drumul poveștilor ce-aud.
Orlogiul să sune ­ un greier amorțit ­
și cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,
să văd roze de aur și sărutări aprinse
în vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit,
ca vorba unei babe măruntă, țănduroasă.

Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.
Din el o aud astfel cum voi să o aud
ș-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.
Și mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,
o-nșiră apoi iarăși cum dânsa a voit.
Astfel gândirea-nșiră o mie de mărgele ­
un șir întins și luciu dar fără de sfârșit;
somnul m-apucă-n brațe prin gândurile mele
și-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.
Prin șirul lor ce sună, orlogiul cu jele
l-aud sunând ca greier bătrân și răgușit;
în urmă tace chiar și a mamei rugăciune ­
la gânduri sclipitoare un capăt ea le pune.
Ajung la ea și noaptea umbririle-i și-ntinse,
pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,
amorul lin își moaie aripele lui stinse,
pe ochii ei eu caut profunde sărutări ­
ea-nchide surâzândă lungi genele ei plânse
și glasul ei e cântec în line tremurări,
pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea așează ­
adorm și ea la capu-mi surâde și veghează.

II.
Dar toate-acele basme în somnu-mi mă urmează,
se-mbină, se-nfășoară, se luptă, se desfac,
copilele din basmu, cu ochii cu dulci raze,
cu părul negru coade, cu chipul dulce drag,
și feți-frumoși cu plete în haine luminoase,
cu ochi căprii, nalți, mândri ca arborii de fag ­
în visele din somnu-mi s-adun și se îmbină,
fac nunți de patru zile și de patru nopți pline.

Îmi-pare atunci că mândră Ileană Cosânzeană,
cu ochi, albastre stele, blondă, un spic de grâu,
în mine se-ndrăgește și-ușoară-aeriană
s-așază pe genunchii-mi, cunjură gâtul meu,
eu netezesc cu mâna arcata ei sprânceană,
ea ochii și-i închide, zâmbind în visul său ­
ochii i-s plini de lacrimi ce nu le înțelege,
cu buze-abia deschise îmi spune blânde șege.

Îmi pare că e vară, că noaptea-i dulce brună,
că lanuri undoiază, că apele lin plâng,
că nourii îi sparge-o armonioasă lună,
că stelele din ceruri se scutură și ning ­
prin lanuri înflorite noi mergem împreună
și mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng
și ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbește,
iar sufletul îmi râde, și inima îmi crește.

Luna prin nouri înger pe lume blând veghează.
Somnul aduce-n lume copiii lui nătângi.
Pe râu fiece undă se-mbracă cu o rază,
copacii se cutremur în frunțile de stânci,
lumina se-mprăștie în pânză luminoasă
pe merii plini cu floare-n grădinele adânci ­
și eu, la trunchiul unui, visez la ea deștept,
în ploaia de flori roze pe dânsa o aștept.

Ea vine și pe sânu-mi când dulce ea se lasă
în pletele-mi și-ncurcă micuță mâna ei,
și umeda-i suflare, pură, copilăroasă,
adie blând pe frunte-mi și peste ochii mei,
apoi fața-i uimită de pieptu-mi ea apasă
și lacrimi de iubire i-nundă ochii săi,
iar eu pe mâni, pe gură, pe ochi, pe albu-i gât
încet, beat de iubire, o mângâi, o sărut.

Și sărutări o mie trezesc în ea mii vise
și fruntea-i turburată s-apleacă ca un crin;
în ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise,
o lume e de visuri, o lume de senin;
ea fără șir vorbește, și dulcile-i surâse
cu lacrimi se amestec, și buzele-i suspin ­
ea doarme astfel trează, din somn când se trezește
cu buzele mă cată, cu ochii îmi zâmbește.

În vis mă arde soare și cerul e văpaie,
pe lac barca e-mpinsă de valuri care merg,
iar undele-i uimite, profunde și bălaie
reflectă-n ele țărmii ­ se-ntunecă, se șterg...
în barcă șed ș-ascult eu a inimii-mi bătaie
căci eu ca rândunica la dânsa iar alerg ­
pe-a malurilor arbori și frunza este mută ­
misterul lin surâde pe lumea cea tăcută.

Deșteaptă-te române - Andrei Mureșanu




















Într-o zi de 29 iulie 1848 în parcul Zăvoi din Râmnicu-Vâlcea în fața  unei numeroase asistențe, după ce s-a citit noua Constituție, un grup de tineri avându-l in frunte pe Anton Pann a intonat pentru prima oara imnul Revoluției pașoptiste "Deșteaptă-te române" pe versurile lui Andrei Mureșanu și muzica lui Anton Pann.

Poemul „Un răsunet" al lui Andrei Mureşanu, redactat şi publicat în timpul Revoluţiei de la 1848, a fost pus pe note în câteva zile, deoarece îl aflăm cântat pentru prima oară pe data de 29 iulie 1848 la Râmnicu Vâlcea (în Ţara Românească Revoluţia a izbucnit pe 11 iunie). 


Textul original a fost publicat în numărul 25 al rivistei Foaie pentru minte, inimă și literatură. Această revistă era tipărită în alfabet chirilic.



Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,

în care te-adânciră barbarii de tirani

acum ori niciodată croiește-ți altă soartă,

la care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.


Acum ori niciodată să dăm dovezi în lume

că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,

și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

triumfător în lupte, un nume de Traian!


Înalță-ți lata frunte și cată-n giur de tine,

cum stau ca brazi în munte voinicii sute de mii;

un glas ei mai așteaptă și sar ca lupi în stâne,

bătrâni, bărbați, juni, tineri, din munți și din câmpii!


Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,

româna națiune, ai voștri strănepoți,

cu brațele armate, cu focul vostru-n vine,

"Viață-n libertate ori moarte" strigă toți.


Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate

și oarba neunire la Milcov și Carpați!

Dar noi, pătrunși la suflet de sfânta libertate,

jurăm că vom da mâna, să fim pururea frați!


O mamă văduvită de la Mihai cel Mare

pretinde de la fii-și azi mână d-ajutori,

și blastămă cu lacrămi în ochi pe orișicare,

în astfel de pericul s-ar face vânzători!


De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă,

oricare s-ar retrage din gloriosul loc,

când patria sau mama, cu inima duioasă,

va cere ca să trecem prin sabie și foc!


N-ajunge iataganul barbarei semilune,

a cărui plăgi fatale și azi le mai simțim;

acum se vâră cnuta în vetrele străbune,

dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!


N-ajunge despotismul cu-ntreaga lui orbie,

al cărui jug de seculi ca vitele-l purtăm;

acum se-ncearcă cruzii, cu oarba lor trufie,

să ne răpească limba, dar morți numai o dăm!


Români din patru unghiuri, acum ori niciodată

uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!

Strigați în lumea largă că Dunărea-i furată

prin intrigă și silă, viclene uneltiri!


Preoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creștină,

deviza-i libertate și scopul ei preasfânt.

Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,

decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost'pământ!





Lăcrămioare - Vasile Alecsandri



















Multe flori lucesc în lume,
Multe flori mirositoare!
Dar ca voi, mici lăcrimioare,
N-are-n lume nici o floare
Miros dulce, dulce nume!

Voi sunteţi lacrimi de îngeri
Pe pământ din cer picate,
Când prin stele legănate
A lor suflete curate
Zbor vărsând duioase plângeri.

Sunteţi fragede şi albe
Ca iubita vieţii mele!
Cu voi, scumpe strugurele,
Albe mărgăritărele,
Primăvara-şi face salbe.

Dar deodată vântul rece
Fără vreme vă coseşte!
Astfel soarta crunt răpeşte
Tot ce-n lume ne zâmbeşte...
Floarea piere, viaţa trece!