1.
Inima omului e o mare necunoscută încă,
un vânturat și temut Pontus Euxinus,
ieri pluteam pe un Da obișnuit, cunoscut,
azi ne răsare în față o stâncă pe care scrie Nu.
Trec zilele ca de obicei cu gesturi știute
și deodată nu mai poți zâmbi unui prieten.
Îl descoperi deodată și strigi: Nu.
Iar un altul de-abia băgat în seamă
îți devine mai scump decât fratele tău.
Un val subteran face un salt,
și iată-te pe alt țărm!
Peisajul s-a schimbat, dar asta nu te miră,
te îngrozești sau te întristezi uitându-te înapoi,
dar dacă ai picioare bune, începi să explorezi ținutul cel nou
cu arborii săi, cu pietrele, cu șerpii și păsările.
2.
Cine să înfrângă valul necruțător ce ne-mpinge?
Cine să aibă un ochi așa de pătrunzător
ca să vadă în valurile care se înghit între ele
pe acela tainic și viclean
care se insinuează în coasta corăbiei
și-o împinge aiurea?
Cine să înregistreze toate algele și scoicile călătoare
ce se lipesc de pântecul ei și există cu ea,
circulă cu ea, intervin și-i modifică mersul?
O, vântul și valul de deasupra nu sunt totul,
și lemnul corăbiei și încărcătura schimbătoare
și fiecare pasager cu mișcarea lui la dreapta și la stânga
și fiecare marinar cu puterea lui de azi sau de mâine,
și mai ales acel Ce
care grupează câteva elemente din câteva sute,
și le imprimă un sens nebănuit.
Pentru că inima omului e o mare pe care se plutește
ca pe vremea romanilor blestemând-o și temând-o
fără instrumente de precizie,
fără ultimele descoperiri tehnice.
3.
Valul subteran, necruțător și veșnic,
dușmanul nemișcării și al îndrăgostiților!
La umbra fericitului meu țărm,
închid uneori ochii și văd lucruri dintr-o altă viață,
închid ochii și văd, noaptea, patul îndrăgostiților
pe care natura nu i-a croit împreună.
Văd ochii deschiși și urechile încremenite
ascultând cu groază
trosnetul rău prevestitor al corăbiei.
Văd deznădejdea cu care se aruncă unul spre altul, și se înlănțuie.
Au găsit o certitudine? Au cucerit stabilitatea?
O clipă au îndepărtat mișcarea amenințătoare,
apoi adorm obosiți și cedează.
Valul îi smulge pe nesimțite;
în zori, când se trezesc, sunt departe, patul frânt în două,
fiecare pe scândura lui, pe valul lui;
unul se mai aruncă înspăimântat îndărăt,
înfruntă curentul, dar celălalt, deja curios,
plutește înainte, spre alt țărm.
S-a sfârșit.
Marea a făcut un salt și iată țărmul cel nou.
4.
Valul necruțător și veșnic. Mișcarea:
De la începuturi, lumea îi caută taina.
Firul acesta de nisip irită de veacuri
pântecul scoicii uriașe care e lumea.
Firul de nisip căruia Heraclit Obscurul
l-a pus cu milenii înainte primul strat de sidef
spunând: "Împăcați-vă,
nu vă scăldați de două ori în apa aceluiași fluviu,
nici nu vă încălziți în fiece zi cu aceleași soare.
Împăcați-vă, totul se mișcă."
Văd firul de nisip cum se rostogolește
și se îngroașe în pântecul lumii,
cu încă un strat catifelat calmând neliniștea,
dar care se întărește, și încă unul nou,
prin univers, călătorie halucinantă.
Ca o bilă enormă,
rostogolindu-se mereu,
prin timp, prin spații, prin revoluții,
un imens mărgăritar în neliniște rotunjit
fără să i se știe valoarea,
și pe care Timpul recunoscându-l
ni l-a dăruit nouă, ca să fim liberi.
5.
Dar inima? Dar îndrăgostiții?
Stabilitatea! Nemișcarea:
De câte ori obosită n-am dorit-o,
dar trebuie să alegi:
O mare moartă a sentimentelor,
sau această mare necunoscută bine,
Pontus Euxinus tulburător și temut,
unde legea mai presus de tine
te silește să-ți găsești echilibrul
cum și-l găsesc marinarii.
Să-ți concepi viața pe puntea bântuită,
să cucerești stabilitatea în fiece clipă,
s-o pierzi și s-o cucerești iarăși.
Să devii învingătorul ei în fiece clipă.
Supus valului și învingătorul lui.
Și sunt gata să binecuvântez
această mișcare necruțătoare,
valul neînduplecat și timpul,
dacă pe țărmurile unde voi poposi
printre pomii mirifici cu păsări de aur
sau printre stâncile aspre și neprimitoare
mă va întâmpina, uneori,
zâmbetul îndrăgostit,
silueta subțire și dulce a iubitului meu.
