Mereu îmi aflu perechea.
Iată zâmbetul meu
pe buzele altora.
Când mă privesc în oglindă,
îmi recunosc semenii.
Sunt coruri în cântecul meu
și fac parte din milioane de cupluri.
Am desenat o dată
o fantastică floare
cu-o unică petală:
azi, mi-a dăruit-o un grădinar.
Versuri din volumul „Disciplina harfei”, Editura pentru Literatură, București, 1965
A suflat prin cer un vânt
răsturnând stupinele.
Asvârlite pe pământ
năpădesc albinele.
Prisăcarul lui Hristos
prăpădindu-și cheile
mi se uită mânios
cum i-a spart știubeiele.
Negrii stupi rostogoliți
tot vazduhu’ntunecă
dar din stupii răscoliți
roiuri albe lunecă;
Și cazând pe drum, prin sat,
Dumnezeu mai știe-le,
pretutindeni s’au lăsat
cotropind câmpiile.
Zile’ntregi albul sobot
fâlfâie-aripioarele,
se astâmpără din zbor
doar cât este soarele.
Stau tot timpul gerului,
dar când vine binele
lin, de dorul cerului,
se topesc albinele.
În coliba-ntunecată
din carne şi os lucrată,
a intrat Hristos deodată.
Nu făclie ce se stinge,
nu icoana ce se frânge.
Ci, El însuşi trup şi sânge.
Preschimbat pentru făptură
într-o scumpă picătură,
dulcea Cuminecătură.
Coliba cum L-a primit
s-a făcut cer strălucit
pe bolta de mărgărit.
Iar în ea soare şi stele
cu Arhangheli printre ele.
În mijloc, Tron luminos.
Şi, pe el, Domnul Hristos,
care mult se bucură
Duhul Sfânt s-alătură.
Şi acolo rămânea
și acum şi pururea".
"Şi noi, Doamne, ne-am sculat.
Colibele-am curăţat
uși, ferestre, toate-s noi,
Doamne, intră şi la noi.
Cerul si-a deschis soborul
Lerui, Doamne, Ler.
au pornit cu plugușorul
îngerii prin cer.
Merg cu pluguri de oglindă
și de giuvaier,
toți luceferii colindă
Lerui, Doamne, Ler.
Vântul suflă cu lumină
Lerui, Doamne, Ler.
În buhai de lună plină
legănat în ger.
Patru heruvimi cu gluga
albă de oier
sub ferești colinde-ndrugă,
Lerui, Doamne, Ler.
N-au venit cu grâu la poartă,
ci au rupt din ger
stele mari ca să le-mpartă,
Lerui, Doamne, Ler.
Și-n Florar de roade grele,
Lerui, Doamne, Ler.
Va fi câmpul cer de stele
tolănit sub cer?
Numai tu aștepți în tindă,
Lerui, Doamne, Ler.
Suflete ce n-ai colindă
și nu știi Prier.
Nici un cântec alb nu vine
fâlfâind mister,
cu o stea și pentru tine,
Lerui, Doamne, Ler.
E Crăciun de fiecare dată când zâmbești unui frate și-l ții de mână.
E Crăciun de fiecare dată când rămâi în tăcere și asculți pe alții.
E Crăciun de fiecare dată când speri cu cei care disperă.
E Crăciun de fiecare dată când recunoști cu umilință limitele și slăbiciunile tale.
E Crăciun de fiecare dată când îi permiți Domnului să renască în tine și apoi să te dăruiască altora.
Dulce, galbenă lumină
cum și eu bălai-eram,
mi-a pus mama o gutuie
ce se coace-ncet la geam...
Aș mușca-o dar mă doare
mă cuprinde-un fel de jind,
și acum când trece anul
parc-o simt îmbătrânind.
Galbenă gutuie, dulce, amăruie,
lampă la fereastră, toată iarna noastră...
mama mea n-avea nici globuri
nici beteală și nici stea,
sărbătorile de iarnă
cu gutui le-mpodobea...
mi-a pus mama o gutuie
la fereastra dinspre drum,
și acum când luminează
n-am putere s-o consum.
Galbenă gutuie, dulce, amăruie,
lampă la fereastră, toată iarna noastră...
parcă are-n ea ceasornic
și al mamei plânset sfânt,
luminează și se stinge
o gutuie pe pământ...
luxul mamei cel mai mare
când copii ne mai simțeam,
era pâinea de pe masă
și gutuia de la geam.
Galbenă gutuie, dulce, amăruie,
lampă la fereastră, toată iarna noastră...
Pare că geme la ferești,
în geam pare că bate,
să-și încălzească poate-ar vrea
ciolanele-nghețate.
A degerat bietul moșneag,
de când nebun aleargă,
printre copacii troieniți
prin lumea asta largă.
Și-ar vrea alăturea de foc
căldura să i-o soarbă:
să-i pieară pânza de fulgi albi
și țurțurii din barbă.
....................................
Deschis-am geamul înghețat,-
din noaptea-ntunecoasă
de gerul iernei amorțit
Moș Crivăț intră-n casă:
Ie un bătrân frumos și nalt,
cu fața lui cea ninsă;
din fir de ghiață și-a cusut
manta pe trup întinsă;
Iar când vorbește șuerând,
ți-i frig până la oase,
glasul îi tremură încet
de sub musteți geroase.
.....................................
Sunt lăutariul cel bătrân,
mai mare peste ierne...
și când ninsoarea cade lin
din norii deși se cerne;
În miează-noapte am sălaș,
palate mari de ghiață,
negure albe le-nvălesc
în vălul lor de ceață.
- Ci, spune, moșule, i-am zis:
în calea ta pribeagă,
pe sub ferestre rătăcind,
văzut-ai pe-a mea dragă:
Nu se uita cu ochi pierduți,
cu mințile aiure,
Când tu zburai neobosit
pe-aripa nopței sure?
..................................
A zis bătrânul cel șiret
sub albele-i mustețe,
și glasul greu și-l domolea,
cercând să mă învețe:
- Iubita-ți vesel surâdea
și... nu-i păsa de tine,
căci pentru dânsa tu ai fost
un om, - ca și ori cine:
Inimii tale pune-i frâu
și carnea ți-o îngheață,
de orice dor să te desparți
în sarbăda-ți vieață.
...............................
Haina stropită cu omăt
și-a strâns-o-ncet la piept
și printre fulgi albi se pierdu
bătrânul înțelept.
P-atunci umblau sfinții pe pământ, se dăschidea cerul la Bobotează, farmecele închegau apele, iar unii telegari mâncau jeratic…
Iarba era deasă ca peria, să fi zis că a sosit priar cu adierile încropite, cu lumina caldă, cu hălăciuga de brebenei și cu stolurile de păsări gonite de arșiță de prin țări și pustiuri, pe unde nici gândul nu colindă.
Grâul înfrățise nalt d-o șchioapă și, de s-ar fi dat afund ciocârliile în stuful lui, ș-ar fi ascuns și trupul cât un pumn, și ciocul limbut, și moțul bălțat, ca și cum ar fi încondeiat de mâna omului. Vitele satului pășunau lacom. Porcii găfuind, cu coada sfredel și cu râtul în jos, ronțăiau ghinda, făcând clăbuci la gură; pe spinările lor se lăsau, din zbor, corbi negri și lucioși, ca păcura, și-i ciuguleau, iară ei, dăschizând leneș ploapele cu gene gălbui, își răsfirau coama de plăcere. Câinii tolăniți la soare lătrau prin vis, alții își dăsfă- șurau colacul trupului, întinzându-se apăsat în picioarele de dindărăt.
Țăranii voioși, în ziua de Ignat, după ce înjunghiară porcii și-i pârliră la foc de paie, și-i spălară cu cărămidă, cu frunze de gorun și cu apă caldă, ca oamenii, se abătură pe la cârciumă. Ba un rachiu, ba o țuică caldă cu zahăr, ba un vin, ba două, ba nouă, și cheful, rumen și guraliv, se întinse ca focul. Băutura, cheful și jocul se țin de mână. Hora e prea încetinică. O sparseră după două învârtituri și, împletindu-și mâinile, o repeziră în șir vioi, aci bătând cu călcâiele pe loc, repede și îndesat, aci aruncând picioarele sus și lung, ca și cum ar fi sărit pârleazuri. Și până cu noaptea în cap zdrobiră pămîntul, netezindu-l ca în palmă.
Dar în ajunul Moș Ajunului se dăzlegă un viscol din adâncimea vânătă a cerului. Crivățul se năpusti răsturnând copaci bătrâni, smulgând și risipind acoperișuri de stuf și de coceni, amuțind lighioile și înfundându-le care pe unde înnemereau. Zăpada măruntă și răsucită izbea în geamuri și se prăbușea pe coșuri ca niște suluri. Ziua, la amiaza mare, se întunecase.
Și când vântul mai conteni, se așeză p-o ninsoare cât foloștina de mare. După un ceas, zăpada era la glezne, după două, până dincolo de genunchi.
Se moinase, și zăpada cădea mai mare și mai deasă, și creștea, creștea, mai sus de prispe, mai sus de lavițe. Pe la toacă era la clanță. Oamenii suflau greu, tăiați pe la mijloc, aruncând zăpada din ușe și dăschizând pârtii adânci și înguste, mai spre rude, mai spre biserică, de gura popii, care ținea într-una cu sfânta slujbă, cotind și spre cârciumă de gura cârciumarului.
Ș-a stat ninsoarea, și s-a pus o geruială de crăpau pietrile, de trosneau lemnele și-ți scrâșneau dinții în gură. Moș popa o zbughea la cârciumă să se mai dăzghețe, că e bătrân, și alții, după el - ce-o face popa să facă și ei. Popa, înghețat vargă, da una după alta, vorba și țuica, țuica și vorba. Ceilalți, roată în jurul popii, ce făcea popa făceau și ei.
- De la Dumnezeu e ce e, că de la noi nu e, zicea popa, dar prea e prea. Așa zăpadă n-am pomenit…
Și mai supse o țuică.
- Alunecă, alunecă, grăi iar moș popa, mai cerând una. Ei, păcatele mele, Doamne, d-o începe iar, m-am topit mâine cu Crăciunul, rămâi fără colaci.
- Sfinția-ta ai de unde, răspunse morarul - un morar gras și rumen, cu obraji bucălați ca niște pite.
- Dar eu ce mă fac? Cine mai dăjugă la moara mea?
Și pescarul zise:
- Părințele, ce n-oi prinde cu icoana în ajun prinzi cu slujba la Crăciun, și morarul, de i s-o odihni piatra, cînd o începe, o să înceapă mai cu foc. Că sufletul cere slujbă, și gura mălai și făină. Dar eu cu plasa mor de foame, că apa a înghețat tun.
O văduvă, de colo, săracă lipită, cu cinci guri pe cap, își uită să ceară ce venise să ceară, și se tot gândea, știind și pe moș popa, și pe morar, și pe pescar bogați, putrezi’ de bogați. Apoi dăschise gura și zise, ștergându-se pe la nas cu mâneca cămășii:
- De, părințele, de, a fi, n-a fi, dar așa mi-a spus zdrențea mea de copil, văcarul satului, că în inima pădurii a sosit Moș Crăciun, c-o barbă albă până la genuchi, și tremură, și dârdâie, sprijinit în patru copaci. Până nu l-om goni, nu scăpăm cu viață, ne îneacă zăpada și murim cu zile.
Popa se scărpină în barbă și zise:
- Mai știi… te pomenești... ce cu gândul n-ai gîndi…
Morarul își frecă mâinile și zise:
- Pe el, părinte! Să-i scuturăm cojocul!
Și pescarul își scutură pletele cârlionțate și zise:
- Ce te gândești, părinte, să sculăm tot satul și să-i tragem o tăvăleală să se ducă nouă cu a brânzei…
Și se repezi popa, împleticindu-se, și după el morarul, și după morar pescarul, și după pescar văduva, și după ei, cât ți-ai lega nojițele, se adună tot satul: bătrânețele cu sfatul, flăcăimea cu voioșia și muieretul cu zarva. Cu lopeți, cu furci, cu ciomege, se duceau năvală, spre pădure, iar în fruntea lor mergea moș popa, c-un tratavanghel la subțioară, și așa era de îmbulzit, că făcea un pas pe jos și nouă pe sus.
Laudele curgeau claie peste grămadă. Ei, până aci i-a fost lui Moș Crăciun! Numai să le pice în cale, și lasă-l, ce i-or păți oasele numai el o să știe! Val-vârtej; nouă toane; păr în barbă n-o să-i rămâie; o să-și ducă în brațe barba smulsă ca un maldăr de fuioare și, în loc să ia drumul mare, o să se năpustească prin tufișe și prin crânguri.
Ajunseră la pădure. Și de cum ajunseră, le clănțăni dinții că parcă cu toții ar fi avut ciocuri de barză. Intrară în pădure.
Și moș popa le zicea într-una:
- Ïnainte, copii, înainte cu Dumnezeu. Că n-are de un’să vie atâta foc de ger. Răsuflă Crăciunul și ne taie măruntaiele. Să dați pe nemiluite!
Dar când ajunseră în inima pădurii, o muiară de toată isprava și le căzură din mâini furcile, topoarele și ciomegile.
Cu cine să te pui, sfinte și stăpâne?
Moș Crăciun era o namilă de român cât toate zilele. Moțăia rezemat de patru copaci groși cât buțile, și copacii se îndoiau trosnind sub șalele lui. O mână d-ar fi învârtit, i-ar fi culcat pe toți la pământ. În barba lui albă era atâta lână cât ai lua după o turmă. Și îi curgea la vale, de sub nas și de sub ochi, pale, pale, mustățile și barba, și se înecau mai jos de genuchi în zăpadă; să fi zis că varsă cineva cu gălețile lapte și sloi de gheață, așa îi erau de lungi, de albe și de înghețate mustățile și barba. Chica îi înfășură umerii și spatele, ca o sarică, pînă la mijloc.
- Ei, părinte, acum e-acum! Zise un voinic. Cu zorul, or cu binișorul?
Și popa îi răspunse, ca și cum ș-ar fi dat sufletul:
- Ba cu binele, că e mai bine.
Și femeile îi șoptiră:
- Fă-te înainte, sfinte părinte, și citește-i ceva din carte, poate n-ei dăzlega de el…
Popa făcu trei pași înainte, zece îndărăt, și dăschise cartea. Își drese glasul și iar și-l drese, fără să înceapă slujba.
Mulțimea îi strigă:
- Aide, părinte, aide, zi pe carte, că înghețăm aici.
Moș popa începu, vrând-nevrând, pe nas și prelung:
- No, no, nă, ă, ă, no, o, o, călare pe măgar, ă,ă,o, nă, nă, și toți îi ie, ie, ieșiră înainte cu salcie înflorită…
- Întoarce foaia, părinte!
- La maslu, părinte!
- Ce salcie, ce flori, părințele?!
Și popa, zăpăcit, vru să întoarcă foaia cu aceeași mână cu care ținea cartea. Cartea îi scăpă, se afundă și nu se mai văzu din zăpadă. Moș Crăciun se dășteptă din somn, crăpă ochii, și după genele lui albe și lungi să scutură puzderie de ninsoare. Își cletănă pletele, și pletele lui, încărcate cu chiciură și polei, sunară ca un șir de clopoței. Răsuflă o dată, și gerul care se năpusti pe nările lui cutremură mulțimea, iar popa se cletănă pe picioare și dădu cu nasul în zăpadă.
- Ce făcuși, popo? zise morarul.
- Era să cazi, părinte, zise pescarul.
- Ridicați pe sfinția-sa, zise văduva.
Cînd se ridică popa de jos, nevăzând bine înaintea ochilor, se poticni spre Moș Crăciun, dar cum se apropie de el, cum îi îngheță inima, și dăte în genuchi:
- Moș Crăciun, îndură-te, zise popa amețit, țara e mare, mai du-te și pe la alții, că d-ăi mai scutura o palmă de zăpadă, rămâi fără colaci și sunt sărac lipit.
- Ești bogat, părinte, zise Moș Crâciun c-un glas de se cutremură pădurea.
Apoi, plecîndu-se la urechea popii, îi șopti ce-i șopti și se întinse în lungul oaselor. Pe unde atingea cu mâinile, crăcile trosneau și săreau așchiile din ele.
Popa se sculă de jos ș-o șterse spre sat, sprinten și vesel, ca și cum ar fi întinerit.
- Ce ți-a spus, părinte? întrebară cu toții.
Popa tăcu și-și cătă de drum.
Morarul făcu câțiva pași spre Moș Crăciun, îngenuche și zise:
- Rogu-te, Moș Crăciune, ca destul atâta zăpadă, că nu mai ajungă nimeni la moară, și-mi mor copiii de foame.
Moș Crăciun își suflă nasul, și din amândouă nările îi săriră două ciubuce de gheață. Și zise morarului:
- Nu cârti, morar bogat, ai zece sate la moară și tot te plângi? Mâine până în zori te-așteaptă zece care cu grâu și zece cu porumb.
Morarul se sculă de jos, se scărpină la ceafă ș-o tuli spre casă, nemaiputând de bucurie.
Veni rândul pescarului. Făcu și el câțiva pași înainte și dădu în genuchi.
- Moș Crăciune, nu mă lăsa! Îngheață Dunărea, îngheață smârcul mărilor, îndură-te însă de apa satului, că nu mai văz coadă de pește și-mi plânge muierea în vatră.
Moș Crăciun se scutură și zăpada curse nemiluit, și acoperi pe pescar până-n creștetul capului, dăschise gura, și auzi toată nemărginirea, ca și cum ar fi gonit Crivățul:
- Pescar, pescar, ce te milogești, că ai cheag dăstul. Dacă vei da cu plasa și vara și iarna, de un’să mai fie și peștele? Fă o copcă, bagă coșul tău ăl mare în copcă, și mâine din zori luptă de-l scoate, că va fi încărcat cu crapi mari și dulci.
Creștinul se sculă de jos ș-o porni spre cămin, scuturându-se de zăpadă.
Și când văduva începu să-și spuie păsul, Moș Crăciun o îngână zâmbindu-i.
- Moș Crăciune, sunt săracă…
- Ești.
- Moș Crăciune, am cinci copii…
- Ai.
- Moș Crăciune, vine Crăciunul și n-am porc…
- Vine și n-ai.
- N-am pară…
- N-ai.
- N-am mălai…
- N-ai.
- N-am gătej…
- N-ai.
- N-am cojoacă…
- N-ai, dar nici minte n-ai, zise Moș Crăciun, dăschizând ochii mari, și genele albe îi trecură de creștetul capului. Aleargă acasă și înhață purcelul de coadă, să nu fugă, acoperă-ți mălaiul, că-l risipesc copiii, și închide-ți ușa cocioabei, că ard lemnele de pomană.
Văduva se uită lung; tot nu-i venea să crează ce auzise, dar, inimă bună, cînd plecă zise:
- Să trăiești, Moș Crăciune, și să mai vii pe la noi!
- Să trăiești și tu, femeie!
Uriașul se ridică în picioare ca o namilă. Smulse drept toiag un gorun ca pe picior, întoarse spatele și făcu un pas. Și un pas era cât o repezeală. Și făcu doi, cât o goană de cal. Iar în urma lui se băteau crivățul cu austrul, și zăpada se pornise ca niște nori învârtiți și răsuciți, de n-o pătrundeai cu ochii.
Rămaseră toți cu gurile căscate. Și buni-bucuroși că au scăpat de moșneagul care ducea cu dânsul viscolul, se împrăștiară pe la casele lor.
Popa se certa cu preoteasa și ținea în ruptul capului că Moș Crăciun l-a învățat să nu doarmă toată noaptea și să zică mereu:
„Un colac, un colac abia să-l îndes în sac; d-ar fi cât roata de car, de popă n-aveți habar. Un colac, că mă-npac; doi colaci dacă vrei să mă împaci.”
Numai dacă o zice mereu, până a doua zi, îi va merge bine cu Crăciunul. Și popa îndruga mereu, parcă-și perduse mințile.
Morarul, cum văzu că toate apele au înghețat, afară de apa de la moara lui, pe loc se gândi că asta este o minune d-a lui Moș Crăciun, și s-apucă, cioc-boc, să dreagă câte ceva și să ungă osia morii. Se pregătea pentru zorul măcinatului d-a doua zi.
Pescarul lacom sparse pe râu atâtea copci câte coșuri avea. Dădu coșurile afund și le legă de țăruși.
În ajun, popa plecă cu icoana, dar, amețit că nu închisese ochii toată nopticica, și îmbulzindu-i în minte cuvintele pe cari le turuise într-una, cum intră în casele creștinilor, în loc să cânte „în Iordan botezându-te tu, Doamne”, îl duse gura anapoda: „în colac botez… aș, ce spui și eu… no, o,o, î, î, în doi colaci botezându-te tu, Doamne”…
Și bieții oameni n-avură ce face, dădură pe taica părintele afară din casă, bănuindu-l că ș-ar fi perdut mințile de bătrânețe și mai ales de băutură.
Popa rămase fără colaci.
Morarul, cum se crăpă de ziuă, ridică străvilarul, căci venise la măcinat un bătrân cu porumb. Dar apa, cum năvăli și începu să-și îndese sloii de gheață, smulse și dumică roata morii, și morarul rămase și plouat, și fiert, ca vai de el.
Pescarul, când se duse să-și caute coșurile, ia coșurile de unde nu-s, căci pe toate i le luase apa. Ridică pescarul câteva cruci și leturghii lui Moș Crăciun, dar rămase și fără pește, și fără coșuri.
Numai biata văduvă se alese cu bine, căci acasă găsi un porc întreg. Oamenii satului, suflete milostive, gândind că ea n-are nimic de Crăciun, unii i-aduseră mălai și costițe de porc, alții picioare, alții mușchi. Iar copiii le rânduise în chip de porc, și cel mai mic, un creț cârlionțat și bucăliu, se legase cu betele de codița lui și, prefăcându-se că-l târăște porcul, ținea într-una:
- Nea, nea, ho, ho, purcel, ho!
Ei, d-ar fi lumea cum ar trebui să fie, până în ziua de azi săracii ș-ar mai îndulci necazurile la zile mari, iar bogații cei lacomi ar mai primi câte un bobîrnac din Paște în Crăciun.
Într-o zi, vecinul nostru de bloc și-a luat un aparat de aer condiționat. Era un zăduf îngrozitor, dar noi n-aveam aparat de aer condiționat și nici bani ca să ne cumpărăm unul. Sufeream de căldură și de invidie.
Aveam însă o bibliotecă. Ne-am uitat în ea și am scos Cugetările lui Seneca. Am citit de acolo o pagină-două despre bine și sensul vieții și, deși cald tot ne era, nu l-am mai invidiat pe vecin.
Ceva mai târziu, vecinul și-a deschis un butic și a început să umble îmbrăcat la costum la patru ace. Noi – tot cu blugi.
Nu-i nimic – ne-am zis liniștiți, citind un capitol din Etica lui Spinoza.
Apoi vecinul a apărut deodată într-un Megane argintiu. Noi n-aveam nici bicicletă, dar l-am disprețuit citind din Phaidon al lui Platon. Mai târziu, vecinul a schimbat Meganul pe Merțan. Nu ne-a păsat, căci și noi îl schimbaserăm deja pe Platon cu Aristotel.
Și-a luat și un 4×4, cel mai mare de pe stradă. Noi l-am luat pe Marcus Aurelius, care ne-a făcut să zămbim împăcați.
A mai trecut o vreme și vecinul și-a luat nevastă nouă: blondă, frumoasă, tânără.
Noi – tot cu cea veche, dar am luat Evanghelia după Ioan.
Vecinul și-a îmbrăcat soața cu o garderobă întreagă și cu blănuri, bașca bijuteriile. Noi ne-am îmbrăcat spiritul citind din Eclesiast.
În fine, vecinul s-a mutat într-o vilă la șosea, cu gard mare, bodigarzi și pișcină.
Am rezistat și de data aceasta eroic, citind Richard al III -lea.
A urmat o a doua vilă – la munte. După ce am văzut-o, ne-am consolat cu Macbeth. O a treia – la mare: am recurs la Învierea lui Tolstoi, al cărei efect l-am consolidat cu Ghilgames, Ghandi și Declarația de iubire a lui Liiceanu. Ne-am simțit cu mult mai bine.
L-au dat la televizor la o emisiune foarte populară. Ne-am stăpânit emoția cu o porție de Caragiale. L-au dat a doua oară cu mare succes: am fi suferit dacă nu ne-ar fi ajutat Ananda Coomaraswamy, Cartea lui Iov și Cazul Wagner al lui Nietzsche.
Așa a trecut ceva mai mult timp … Vecinul își lua case, mașini, iahturi, femei. Noi răspundeam cu Balzac, Thomas Mann, Hegel, Berdiaev. Lupta era strânsă, dar echilibrată.
În sfârșit, într-o zi l-au arătat cu cătușe la mâini, umflat de DNA. Am răsfoit atunci fericiți Apocalipsa. Dar peste vreo două săptămâni, vecinul nostru era eliberat și chiar și-a anunțat candidatura pe listele unui partid majoritar.
Scârbiți, ne-am uitat în bibliotecă. N-am mai văzut nimic. Ne-am uitat pentru a doua oară. Nu ne-a venit să credem. Pentru a treia oară ne-am uitat cu atenție. Același rezultat : citiserăm toate cărțile.
Și atunci ne-a cuprins invidia…
În odaia mică, bine încălzită de focul care pâlpâie în soba cu stâlpi zugrăviţi, vălmăşagul furtunii dinafară răzbate, uneori, în chiuituri puternice, prin hogeag. Crengile desfrunzite ale copacilor de lângă ferestre bat cu neastâmpăr în geamuri. Perdeaua de creton portocaliu tresaltă, când mai tare, când mai încet, după cum vântul pătrunde, mai blând sau mai furios, pe crăpătura de sus, dintre cercevele, uitată, se vede, neastupată, de către cucoana Ruxanda Hraşcu, soţia conului Gheorghieş Hraşcu, proprietarul acestei case mici, vesele şi curate.
Din jilţul de lângă sobă, coana Ruxanda nu-şi poate da cu mintea cum de-a putut lăsa, neastupată, crăpătura de la fereastră: sare repede, cotrobăieşte prin nişte saltare, scoate o bucată de vată, ia un cuţit şi se suie, sprintenă, pe prichiciul ferestrei. Cu limba cuţitului îndeasă bine vata în crăpătura dintre cercevele şi aşteaptă să vadă de se mai mişcă perdeaua. Dar vântul nu mai are pe unde pătrunde.
— Iar te-ai cucuiet pe ferestre, omule, ai să cazi, nu altceva.
Conul Gheorghieş dă la o parte, de pe braţe, bisacteaua cu sineturi, se coboară, cam greoi, de pe divanul în colţul căruia se cuibărise, şi aleargă să-şi ţie soţia. Până să ajungă, coana Ruxanda se şi coborâse.
— Bre, bre, bre! amarnică mai eşti, omule.
Conul Gheorghieş se apropie de fereastră şi se uită afară. O zvâcnitură puternică lovi crengile de geamuri. Boierul se dădu fără voie înapoi şi şopti:
— Parcă se sfârşeşte lumea, nu altceva; iar o să-mi deie gardul grădinii la pământ.
Coana Ruxanda se aseză în jilţ. Conul Gheorghieş îşi trase mai bine pe umeri caţaveica, pe care coana Ruxanda nu o mai purta niciodată, se cuibări la loc, în colţul divanului, îşi aşeză şireturile ochelarilor pe după urechi şi luă iarăşi pe braţe bisacteaua cu sineturi.
Conul Gheorghieş Hraşcu e un om mărunţel, din fundul divanului mai nu se zăreşte; poartă ochelari, când îşi citeşte sineturile, altceva nu citeşte dumnealui; e albit cu totul; numai pe tâmpla dreaptă, o şuviţă de păr stăruie să rămâie tot neagră. Conul Gheorghieş îşi şterge de dânsa pana, când scrie.
Altminteri, aşa mărunţel cum e conul Gheorghieş Hraşcu, în capul dumisale de multe ori s-au ivit planuri uriaşe. Pe vremuri avusese bani, nu glumă; avea avere de i se dusese vestea dincolo de Prut, de unde veniseră odată nişte hoţi, să-i omoare ziua-n amiaza mare.
Dar pentru planurile şi bunătatea conului Gheorghieş, îi mai trebuiau bani pe atâţi pe cât avea. Căci ce nu pierduse cu lucrările de pe moşie: poduri de fier peste iazuri; insule de stânci cu foişoare pe ele; havuzuri cu peştişori roşii din străinătate; cascade, şi câte alunecuşuri toate, apoi conul Gheorghieş împrumutase, pe sineturi, în dreapta şi-n stânga, căruia cum îi cerea. "Omul trebuie să facă bine, dacă vrea să trăiască între oameni!" spunea dumnealui.
Şi a făcut bine, cât a putut, conul Gheorghieş. Unii şi-au măritat fetele cu banii dumnealui; alţii au călătorit, şi-au cumpărat case şi pământuri şi şi-au îngropat răposaţii tot pe punga conului Gheorghieş; ba alţii au jucat cărţi şi au pierdut din banii dumisale. Şi numai iată că-ntr-o dimineaţă, conul Gheorghieş băgă de seamă că oamenii nu-i mai dau nimic înapoi!
Şi moşiile conului Gheorghieş lunecară, una câte una, în mâna celor ce le cumpărau pe nimic, fiindcă trebuia să plătească şi pentru acei pe care îi garantase tot dumnealui, căci dă: "cinstea e cinste şi e mare lucru."
Mai rămăsese acum cu căsuţa asta, cu o vie pe dealul Nicoarei, şi mai avea două mii de galbeni, luaţi în păstrare, sub chip de împrumut, de către boierul Mihalcea, om cu vază, cu avut, de la care, de câte ori îi cerea înapoi, în loc de bani căpăta câte o straşnică ocară:
— Ce, vrei să-i dai şi pe aceştia? Vrei să ajungi muritor de foame, măi Gheorghieş? Nu vezi tu că banul nu-ţi stă în mână nici cât ai clipi din ochi? Lasă-i aici, asiguraţi în moşia mea; cine ştie ce vremuri or mai veni! Nu-i ruşine oare, ca noi, ce bruma de boieri am mai rămas în Moldova asta, să ajungem să calicim de la slugile noastre?
Conul Gheorghieş pleca amărât.
Acum, în vremile din urmă, îşi mai astâmpărase închipuirea, trăia tihnit, ascultând mai mult de coana Ruxanda; dar tot îl munceau, câteodată, planuri mari şi tare încâlcite din pricina celor două mii de galbeni.
Uneori, ca astă-seară spre pildă, îşi scotea bisacteaua cu sineturi din scrin, le citea cu glas tare coanei Ruxandei, care le învăţase pe dinafară, ocăra cât ţinea sinetul în mână, pe cel care nu-i plătise, iar când le punea la loc, în scrin, era împăcat cu toţi.
Furtuna nu mai înceta; conul Gheorghieş arunca din când în când priviri spre geamuri. Apoi se înfundă mai bine în colţul divanului, îşi potrivi ochelarii, duse un sinet în dreptul ochilor, ţinându-l departe, şi citi:
"Sinet. Am primit opt sute galbeni buni, din mâna dumnealui conul Gheor-ghi-eş Hra-şcu, pe timp de un an de zile..."
— Ei, poftim! Un an de zile! I-am dat banii în o-mie-opt-sute-şaptezeci-şi-patru, azi suntem în o-mie-opt-sute-şapte-zeci-şi-nouă şi încă nu i-am luat. Asta înseamnă un an. Şi dacă ar fi murit, dar trăiesc doar, şi trăieşte într-un târg cu mine...
— Trăieşte, răspunde coana Ruxanda, da vorba-i că n-are de unde să ţi-i deie.
Conul Gheorghieş se uită puţin nedumerit la coana Ruxanda, strânse sinetul în patru şi-l trecu în partea dreaptă, în rândul celor citite; luă un altul, îl desfăcu, îl ridică în dreptul ochilor şi vru să înceapă a citi:
— Bine, n-are, n-are, îşi luă iar de seamă, dar de ce nu vine măcar să-mi spuie că n-are, şi atâta tot?
— Ce să-ţi mai spuie, dacă ştii.
Conul Gheorghieş rămase pe gânduri; n-avu ce să mai zică. "Om cu greutăţi, cu copii, sărac; adică la ce i-ar mai da banii înapoi, lui, care are cu ce trăi: nici tu căţel, nici tu purcel, el singur şi cu nevastă-sa."
Ridică celalt sinet şi începu:
"Sinet. Am primit cinci-sute de galbeni, de la conul Ghe-or-ghi-eş Hraşcu..."
Conul Gheorghieş aruncă sinetul, îşi scoase ochelarii şi se răsti la coana Ruxanda:
— Aista-i al dumitale. Dumneata m-ai făcut să-i dau Chirulesei bani, când ştiam, de pe atunci, că nu mai are nimic. Acu aşa-i c-a murit? Ia-i, dacă ai de unde.
Sinetul acesta era singurul la care se amestecase şi coana Ruxanda, şi conul Gheorghieş nu trece peste dânsul, Doamne fereşte.
Coana Ruxanda se prefăcu că a adormit cu capul pe speteaza jilţului.
— Ai adormit!... Amarnică mai eşti!... Cică doarme dumneaei!
Conul Gheorghieş prinse să surâdă. Îşi puse iarăşi ochelarii şi citi tot aşa, unul după altul, toate sineturile, silabisindu-şi numele scris în fiecare din ele, simţind mare mulţumire la auzul celor două cuvinte care-l arătau pe dumnealui atât de darnic!
La fundul bisactelei, conul Gheorghieş ţinea sinetul asigurător, pe care voitorul de bine, boierul Mihalcea, i-l dăduse să-l aibă la mână.
Îl citi la rând, de mai multe ori, cu glasul înecat de mulţumire. Îl strânse binişor, îl puse la fund, aşeză celelalte sineturi deasupra şi închise bisacteaua. Căzu pe gânduri. Planurile îl năvăliseră iarăşi în minte:
"...Dacă ar vinde via! Cu ce ar mai lua pe dânsa şi cu aceşti două mii de galbeni ce n-ar face!... Sau mai bine, nu, n-ar vinde via, dar şi-ar clădi nişte case încăpătoare, boiereşti, să se vadă tocmai din târg, colo pe deal, sticlind în soare. Ar aduce o viţă străină şi vreo două vaci de Şviţera. Ar vinde casa din târg şi ar trăi acolo, ca un pustnic... Hm! dar iarna; iarna-i grea la ţară; orişicum, nu e glumă să faci, pe viscol, un ceas cu trăsura până în oraş... Şi-ar face şi o trăsură... Doi cai frumoşi... un vizitiu bun... Vorba-i că boierul Mihalcea se vede că i-a înţeles gândul şi nu-i dă banii... Ce-i de făcut?... Zău aşa, parcă tot ar mai ajuta pe coana Zamfiriţa; cum a ajuns şi dânsa, din ce era! Biata femeie, ar da numai cu cincizeci de galbeni locul ce i-a mai rămas din toată zestrea. Şi ce loc!... Dumnealui i-ar da două sute de galbeni. I-ar mai rămânea şi ei!... Ce case ar putea zidi pe locul acela! Da; asta-i mai nimerit ca toate: o pereche de case pe locul coanei Zamfiriţa."
Conul Gheorghieş se ridică foarte mulţumit şi se duse lângă coana Ruxanda. Dar coana Ruxanda adormise acum de-a binelea.
O clătină uşor de umăr:
— Ruxando, Ruxando.
Dumneaei deschise ochii pe jumătate.
— Ce zici, Ruxando, de locul coanei Zamfiriţa? Cu banii luaţi de la Mihalcea am putea face nişte case frumoase şi trainice.
Coana Ruxanda se vede că nu înţelese ce-i spusese, închise ochii şi adormi iar.
Conul Gheorghieş, văzând că nu-i mai răspunde, luă bisacteaua de pe divan, o închise în scrin, îşi scoase ochelarii punându-i la locul lor, pe masă, şi se înfundă iar în colţul divanului.
"Bun loc, tare bun loc... Bune case ar fi..." mai şopti conul Gheorghieş şi rămase aşa, cu privirile pierdute...
Ochii i se închiseră cu încetul şi adormi cu gândul la casele cele noi, cărora, în mintea dumnealui, le şi aşezase temelia.
Cânt de societate
Timpul fuge cu iuţeală,
iar pieirea noastră vine,
să nu pierdem vro clipală,
zile să trăim sănine!
Am văzut că-n primăvară
dimineața naşte-o floare,
da miroase pănă-n seară
și cu ziua apoi moare.
Timpul fuge...
auzit-am mari cuvinte
din a filozofilor gură,
însă nu ţin alt-aminte
decât astă-nvăţătură:
Timpul fuge...
un neam merge, altul vine,
cu cel mare cel mic piere,
noroc trainic nu mai ţine,
dar nici vecinică durere.
Timpul fuge...
de ce-avem înţelepciune
în o viaţă atât de mică,
când ea alta nu ni spune
fără că nu ştim nimică!
Timpul fuge...
de vreu ochii ca să vază
pe ceasornic timpu,-ndată
acul ce în giur rotează
cu minutele arată:
Timpul fuge cu iuţală,
iar pieirea noastră vine,
să nu pierdem vro clipală,
zile să trăim senine.
Se scutura din salcâmi o ploaie de miresme.
Bunicul sta pe prispa. Se gândeste. La ce se gândeste? La nimic. Înnumara florile care cad. Se uita-n fundul gradinii. Se scarpina-n cap. Iar înnumara florile scuturate de adiere.
Pletele lui albe si crete parca sunt niste ciorchini de flori albe; sprincenele, mustatile, barba... peste toate au nins anii multi si grei.
Numai ochii bunicului au ramas ca odinioara: blânzi si mângâietori.
Cine trânti poarta?
- Credeam ca s-a umflat vântul... o, bata-va norocul, cocoseii mosului!
Un baietan s-o fetita, rosii si bucalai, sarutara mânele lui "tata-mosu".
- Tata-mosule, zise fetita, de ce zboara pasarile?
- Finca au aripi, raspunse batrânul sorbind-o din ochi.
- Poi, ratele n-au aripi? de ce nu zboara?
- Zboara, zise baiatul, dar pe jos.
Batrânul coprinse într-o mâna pe fata si în cealalta pe baiat.
- O, voinicii mosului!...
Si zâmbi pe sub mustati, si-i privi cu atâta dragoste, ca ochii lui era numai lumina si binecuvântare.
- Tata-mosule, da' cocorii un' se duc când se duc?
- În tara cocorilor.
- În tara cocorilor?
- Da.
- Dar rândunelile un'se duc când se duc?
- În tara rândunelilor.
- În tara rândunelilor?
- Da.
- Tata-mosule, as vrea sa-mi creasca si mie aripi si sa zbor sus de tot, pâna în slava cerului, zise baiatul netezindu-i barba.
- Daca ti-o creste tie aripi, zise fata, mie sa-mi prinzi o presura si un sticlete.
- Da... hâ... hâ... poi ce fel... si mie?
Fata se întrista.
Batrânul o mângâie si zise baiatului:
- Bine, sa prinzi si pentru tine, sa prinzi si pentru ea.
- Tie doua si mie doua... nu e-asa, tata-mosule?
- Fireste, tie doua, lui doua si mie una.
- Vrei si tu, tata-mosule? întreba baiatul cu mândrie.
- Cum de nu?! Mie un scatiu.
Ce fericiti sunt!
Baiatul încaleca pe un genuchi si fata pe altul. Bunicul îi joaca. Copiii bat în palme. Bunicul le cânta "Mai cazace, cazacele, ce cati noaptea prin argele"...
O femeie uscativa intra pe poarta cu doua doniti de apa. Copii tacura din râs si bunicul din cântec.
E muma lor si fata lui.
Cum îl vazu, începu:
- I... tata, si d-ta... iar îi razgâi... o sa ti se suie în cap...
Bunicul ridica mâna în sus, aducând destele ca un preot care binecuvinteaza, si zise prelung:
- Lasati pe copii sa vie la mine!
- Biiine, tata, biiine... dar stii... o, bata-i focul de copii!...
Femeia intra în casa.
- Sa-i bata norocul si sanatatea, sopti mosul ca si cum ar fi mustrat pe cineva, si saruta în crestetul capului si pe unul, si pe altul.
Si iar începu râsul, si jocul, si cântecul.
Se osteni bunicul. Statu din joc. Copiii începura sa-l mângâie.
Din vorba în vorba, copiii se facura stapâni pe obrajii bunicului.
- Partea asta este a mea.
- Si partea asta, a mea!
- Mustata asta este a mea.
- Si asta, a mea!
La barba se-ncurcara. Bunicul îi împaca, zicându-le:
- Pe din doua.
Si copiii o si daspicara, cam repede, ca batrânul strânse din ochi.
- Jumatate mie.
- Si jumatate mie.
Si dupa ce o împartira frateste, începu lauda.
Baiatul:
- Mustata mea e mai lunga.
Fata:
- Ba a mea e mai lunga!
Si baiatul întinse d-o mustata si fata de alta, ba a lui, ba a ei sa fie mai lunga.
Pe bunic îl trecura lacrâmile, dar tacu si-i împaca zicându-le:
- Amândoua sunt dopotriva.
- S-a mea, s-a ei!
- S-a mea, s-a lui!
La obraji cearta se aprinse mai tare.
- Partea mea e mai frumoasa.
- Ba a mea, ca e mai alba!
Bunicul zâmbi.
- Ba a mea, ca e mai calda!
- Ba a mea, ca e mai dulce!
- Ba a mea, ca nu e ca a ta!
- Ba a mea, ca are un ochi mai verde!
- Ba a mea, ca are un ochi si mai verde!
Bunicul abia se tinea de râs.
- Ba a mea!
- Ba a mea!
Si baiatul, înfuriindu-se, trase o palma în partea fetei.
Fata tipa, sari de pe genuchiul batrânului, se repezi si trase o palma în partea baiatului.
Baiatul, cu lacrâmile în ochi, saruta partea lui, si fata, suspinând pe a ei.
Mama lor iesi pe use si întreba restit:
- Ce e asta, vermi neadormiti!
Obrajii bunicului erau rosii si calzi. Si surâzând fericit, raspunse fie-sei:
- Lasati pe copii sa vie la mine!
Pământ al țării mele și al meu,
nu m-ai uitat? E pasul meu. Sunt eu,
cea mai nevrednică odraslă de plugar.
Primește-mă, preabunule, în brațe, la hotar.
Am hoinărit până la marea mare,
peste mai multe rânduri de hotare,
cu fluierul, cu câinele-asmuțitul,
în brâu și cu tovarășul cuțitul.
C-am învățat din vreme, de la tata,
să-l sufăr fără teacă și de luptă gata.
Am tras și eu în tine o brazdă, nu degeaba.
Mă asuprea nevoia, mă-nghesuie graba.
Am pus altoaie-n spin și mărăcine.
Primește-mă, Pământule, cu bine.
Fusei un pom hoinar în lumea toată,
cu poamele mai rumene câte odată,
Simțindu-le din ramuri cum se coc
și-ntinerit, dar trist de-atât noroc.
M-ai ridicat cu poamele-n lumină,
copacul mă durea din rădăcină,
Căci scânteiat de stelele streine,
pământule de-acasă, ea rămăsese-n tine.
Venind de nu ştiu unde, toţi nebunii
în balamucul vieţii se-nmulţesc…
și cei de ieri în cei de azi trăiesc,
împrospătând mizeria minciunii.
Copii nevolnici ai deşertăciunii,
se zbat, urăsc şi sufăr, năzuiesc…
și-aşa, sub soare, ziua rătăcesc,
iar noaptea rătăcesc sub raza Lunii.
Stăpâni şi slugi, - acelaşi suflet mic...
și toţi sunt robi aceluiaşi nimic…
și peste tot e-aceeaşi mascaradă.
Iar când, spre golul către care fug,
vlăstar mai bun se-nalţă din grămadă,
îl pun pe cruce ori îl ard pe rug.
În imagine portretul lui Mihai Codreanu realizat de pictorul Călin Alupi
De eşti sau nu cuminte, mi-e totuna!
Fii tristă şi frumoasă, draga mea!
Învie-n zvon de râu şi văgăuna,
în ochii plânși e farmec, şi furtuna
din orice floare face cât o stea.
Când în restrişte fruntea ţi se pleacă,
iubirea mea îşi încordează dorul
simțind că-n groază inima-ţi se-neacă
și peste viaţa ta de azi, săracă,
trecutul hâd îşi desfăşoară norul.
Mi-eşti dragă mult, când ochiul tău prelung
o undă caldă ca de sânge-l doare,
când alintându-te nu pot s-alung
prea grele chinuri care te străpung
ca un suspin adânc de om ce moare.
Un joc de şah e viaţa. Destinul singur joacă...
iar noi suntem pionii. Vrând de urât să-i treacă,
ne mută, ne opreşte, un timp ne mută încă
și-apoi în cutia neantului ne-aruncă...
Te uită cum ninge decembre
spre geamuri, iubito, priveşte -
mai spune s-aducă jăratec
și focul s-aud cum trosneşte.
Şi mână fotoliul spre sobă,
la horn să ascult vijelia,
sau zilele mele - totuna -
aș vrea să le-nvăţ simfonia.
Mai spune s-aducă şi ceaiul,
și vino şi tu mai aproape, -
citește-mi ceva de la poluri,
și ningă… zăpada ne-ngroape.
Ce cald e aicea la tine,
și toate din casă mi-s sfinte, -
te uită cum ninge decembre…
nu râde… citeşte nainte.
E ziuă şi ce întuneric…
mai spune s-aducă şi lampa -
te uită, zăpada-i cât gardul,
și-a prins promoroacă şi clampa.
Eu nu mă mai duc azi acasă…
potop e-napoi şi nainte,
te uită cum ninge decembre…
nu râde… citeşte nainte.
„Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă.”
Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar puţinele ce le avea, le întrebuinţa adese. Aşa era expresia pur şi simplu, pe care o întrebuinţa totdeauna când voia să dea cuiva vreo lămurire. Este pur şi simplu aşa şi aşa… şi urma apoi cu explicaţiile şi motivările sale. Expresia aceasta era aşa de obicinuită la Eminescu încât fiecare o considera ca o particularitate a lui, şi dacă o întrebuinţa altul i se zicea că-l copiază pe Eminescu.
Când neajunsuri, dureri şi suferinţe apăsau greu sufletul lui Eminescu şi era necăjit de tot, atuncea ofta adânc şi sfârşea cu expresia: ‘tu-i neamul nevoii! Aceasta era unica expresie mai grea ce am auzit-o din gura lui Eminescu şi despre care mi-a spus odată: Asta-i unica înjurătură pe care am deprins-o de la tatăl meu.
Eminescu dacă-i era cuiva prieten, ţinea la dânsul cu toată sinceritatea ce-l caracteriza şi care era una din cele mai frumoase virtuţi ale lui. Dar fiind şi foarte modest şi puţin comunicativ, îţi făcea impresia că-şi impune oareşicari rezerve faţă de unul sau altul din prieteni. Numai dacă era cu cineva foarte intim, îşi permitea câte o glumă nevinovată.
Traiul lui Eminescu era cât se poate de simplu. Nu am cunoscut un om cu mai puţine pretenţii ca dânsul. Când avea bani mânca bine, iar când paralele erau pe sfârşite, se mulţumea cu puţin, fără ca să putem presupune că cauza acestei fragilităţi ar fi lipsa de bani. Eminescu nu bea mult. La un sfert de litru de vin sau la o halbă de bere era în stare să petreacă o noapte întreagă, dar în schimb lua mai multe cafele negre şi fuma mult.”
La început când încă mai purtam
pe suflet coaja de var a sufletului
credeam și speram
iubind să fiu iubit.
Mai târziu când dădeam din trup
ca dintr-o aripă
în sângerosul aer, mi-am zis:
dacă pot să iubesc mi-e destul
și mi-este surâs
si mi-este vis
dacă pot să iubesc.
La urmă, la umbră
am cântat:
dacă cineva poate să iubească
e împărat
dacă cineva este iubit
e infinit
śi dacă există iubire
din goluri se naște plinul.
Mama coace pâine,
soare în ferestre,
soarele e unul,
Mama una este.
Cântă un greier din aripă.
Greieruş, nu ţârâi,
Mama s-a culcat o clipă
și o poţi trezi, trezi.
Greieruşul fără casă,
uite nu mai ţârâi, jur,
dar nici frunza să nu cază
de ce cade ea zurzu.
Mama coace pâine,
soare în ferestre,
soarele e unul,
Mama una este.
Stea, stea logostea,
leagănă fetiţa mea.
Că eu-s tare ocupată
și ea vrea mult legănată.
Stea, stea logostea,
leagănă fetiţa mea.
Leagăn-o blând şi mereu,
stea, stea legănea,
să creadă că o legăn eu,
stea, stea legănea,
leagănă fetiţa mea.
Că eu-s tare ocupată
și ea vrea mult legănată
stea, stea logostea,
leagănă fetiţa mea.
Mama coace pâine,
soare in ferestre,
soarele e unul,
Mama una este.
Dacă te muți, aibi grije de aproape
nimic cărțile de stihuri și povești
pe care toată noaptea le citești,
nici gândurile triste, vrând-nevrând,
ivite dintre cărți din când în când.
să nu uiți pisoiașul culcat într-un târlig.
Și, mamă mică a lumii diafane,
sa nu lași florile orfane.
În orașul nostru putrezit în ceață
unde toată ziua cântă catirinci,
au murit cinci oameni într-o dimineață
și i-au dus la groapă, morți, pe câteșicinci.
După-aceea alții s-au pornit să moară,
care mai de care, câte doi pe ceas.
Din locuitorii vii odinioară
nu se știe bine câți au mai rămas.
Dar așa se-ntâmplă regulat când plouă,
moare ici o babă, dincolo un domn.
Ceilalți îl îngroapă pe la ceasul două,
ca să nu-l trezească liniștea din somn.
Merge-ncet cortegiul funerar prin ploaie,
nimenea nu-l roagă să mai stea un pic.
Și pe strada lungă trec trăsuri, tramvaie, -
rudele, spășite, calcă după dric.
Ceilalți, pe de laturi, toți își văd de treabă,
unul la catedră, altul la proces.
Rareori din treacăt se oprește-o babă,
și pe urmă pleacă după interes.
Doar în deal, departe, la Eternitate,
s-a pornit un clopot ca să-i indispună...
bate-a deznădejde și-a pustietate,
I-auzi cum mai bate,
i-auzi cum mai sună...
Ca un glas de moarte singur în furtună,
sună lung să spună zării-ndepărtate
c-a uitat, pesemne, ce-a avut să-i spună...
I-auzi cum mai sună,
i-auzi cum mai bate...
Dar nu se oprește nimeni să-l audă,
și la noapte, târgul, încă populat,
o să-și ducă-n spate atmosfera udă,
ca și cum nimica nu s-ar fi-ntâmplat!
Ca și cum nimica nu s-ar fi-ntâmplat...
Oraş în care bate vântul printre ruini medievale,
câți ochi se sting de nostalgie în umbra zidurilor tale...
cum să-ţi închin poem de glorii apuse peste alţi tărâmi,
oraș în care Eminescu visa pe uliţi cu salcâmi...
De câte ori, sub slăvi de toamnă, din infinit spre infinit -
în umbra zidurilor tale ajuns-am - trecător trudit -
și astăzi ca odinioară pe praguri ţi-am trecut din nou
octombrie să-mi cânte seara din frunze moarte la Copou.
...Stai, vreme, mai rămâi cu mine, să te dezmierd, să-ţi spun poeme,
căci n-am pe nimenea sub ceruri decât pe tine, sfântă vreme;
mai stai, să mă conduci de mână, cu taină, către alţi tărâmi
să-l întâlnim pe Eminescu visând pe uliţi cu salcâmi...
Hei, vântule, ţi-aduci aminte de câte ori, trecând pe stradă,
mă-ntâmpinai râzând, oprindu-ţi din goană minora cavalcadă
și mă-mbiai, hoinar prieten, din mâna palidă să-ţi iau
scrisorile de frunze moarte de la Verlaine, de la Lenau...
Stai, vântule, că-n toamna asta vei trece iar cu fală mare,
vei trece ca-n atâtea toamne, dar n-o să-mi dai nicio scrisoare
căci n-are cine să-mi mai scrie pe plicuri reci de frunze moarte
căci morţii mei îi port în mine şi n-am pe nimenea departe...
Încercat-am să înţeleg de unde vin lacrimile şi m-am oprit la sfinţi. Să fie ei responsabili de strălucirea lor amară? Cine ar şti? Se pare, însă, că lacrimile sunt urmele lor. Nu prin sfinţi au intrat ele în lume; dar fără ei nu ştiam că plângem din regretul paradisului. Aş vrea să văd o singura lacrimă înghiţită de pământ… toate apucă, pe căi necunoscute nouă, în sus. Numai durerea precede lacrimile. Sfinţii n-au făcut altceva decât să le reabiliteze.
Lacrimi și sfinți. Nu e posibilă o apropiere de sfinţi prin cunoaştere. Numai când trezim lacrimile adormite în străfundurile noastre şi cunoaştem prin ele înţelegem cum cineva a putut fi om şi nu mai este.
Ochii nu văd nimic. De aceea o înţeleg prea bine pe Caterina Emmerich când ne spune că ea vede prin inimă! Acesta este văzul sfinţilor. Şi atunci cum să nu vadă ei mai mult decât noi care înregistrăm orizontul în percepţii? Ochiul are un câmp redus; el vede totdeauna în afară. Dar lumea fiind interioară inimii, introspecţia este singurul proces de cunoaştere. Câmpul vizual al inimii? Lumea plus Dumnezeu plus neant. Adică tot.
Ochiul poate mări; în inimă totul este mare. Şi înţeleg şi pe Mechtilda de Magdeburg, plângându-se că nici frumuseţea lumii şi nici sfinţii n-o pot consola, ci numai Iisus, numai Inima lui. Nici misticii şi nici sfinţii n-au nevoie de ochi; ei nu privesc spre lume. De aceea le este inima organul lor vizual…
Iar deasupra tuturora
va vorbi vrun mititel,
nu slăvindu-te pe tine,
lustruindu-se pe el.
Eminescu
Gătisem pentru tine averi de frumusețe
ca să te-ncing de-a pururi cu floarea lor de Mai,
dar le-am zvârlit în vântul furtunilor drumețe
ca singură cenușă țărânii lor s-o ai.
Grădina risipită pe șesul dintre ape
am strâns-o adunată cu lunci și cu izvoare,
să fie ca și mine prin pulberi călătoare.
Bade Ioane, m-aș gândi să-ți fac
un cântec nou, de ți-ar mai fi pe plac.
Dă-ți de la buze buciumul deoparte,
că sună prea departe.
Eu ți-aș cânta muțește, cu slove ca de carte...
cum ți-ar plăcea ca ghiersul să mai fie?
De bărbăție și de vitejie?
Bărbat ai fost, o spune
Pământul tău, muncit și-n rugăciune.
Că ți-ai purtat prin veacuri, greu, povara.
Mărturisesc ogoarele și țara
clădită-n suferință și răbdare.
I-ai dat și sânge, și sudoare.
Când ceasul dezrobirii ți-a sunat,
și sânge și sudori le-ai înviat.
Ți-ai deșteptat și morții, și cu toții
v-ați dovedit măreți și strănepoții.
Să-ți fac un cântec? Vorbele-mi sunt goale
și nu au frumusețea din căntecele tale.
Sunt așa cum sunt.
Sunt făcută-așa,
când îmi e de râs,
râd în hohot, da.
Drag mi-e cui sunt dragă.
Oare-i vina mea
dacă nu-i același?
Dacă ba e unul,
ba-i altcineva?
Sunt așa cum sunt.
N-am ce să vă fac
nu mă pot schimba.
M-am născut să plac
așa-mi este dat.
Am tocuri prea-nalte
mijloc prea cambrat
sânul mult prea tare
ochi prea-ncercănat…
ei și-apoi?
Ce treabă aveți voi?
Sunt așa cum sunt.
Cui mă place plac.
Ce treabă-aveți voi
ce mi s-a-ntâmplat?
Dragă-am fost cuiva
cineva-mi fu drag,
dragi ca doi copii
care se au dragi
simplu: dragi, dragi, dragi…
ce mă iscodiți?
Trăiesc să vă plac
n-am ce să va fac.
Sunt dat afară din propria mea piele
ca un chiriaș care nu și-a mai
plătit chiria
care face prea mult zgomot
scuipă de la balcon
aruncă coji de semințe pe scară
iar când spune bună ziua
spune bună ziua rânjind
nu e de mirare că sunt dat
afară din propria mea piele
ca un chiriaș care s-a încălzit
arzându-și rând pe rând
scaunele de lemn, rafturile de lemn,
tapetul de hârtie
sunt dat afară scurt
n-am nimic de luat cu mine
așa că ies din propria mea piele cu mâinile în buzunar
iar pe scări mă întâlnesc bineînțeles
cu viitorul chiriaș.
După fiecare din noi
se ține de la naștere un lup
cu ochii în flăcări, cu pântecul supt.
Dacă alergăm, aleargă și el.
Doarme dacă ne culcăm să dormim
și sare din somn dacă și noi sărim.
Când ne strângem la masă se așează pe prag.
Saliva pe buze i se prelinge
dar de atins de nimic nu se-atinge.
Mănâncă-mă, i-am spus într-o zi,
dacă ți-e foame, n-am să mă apăr,
din dinți doar o să scrâșnesc și-o să scapăr.
S-a uitat la mine lung și tăcut,
văzduhul era de vară, fierbinte,
și-am pornit-o amândoi înainte.
Hai-hui ne aflam pe un țărm de mare.
Nisipul mă amăgea ca un vis,
tot ce s-a scris pe nisip s-a scris.
Pe nisip și pe apă s-a scris.
Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut.
păduri tropicale crescute printre coloanele
unor temple în care nu m-am închinat,
dușmani pe care nu i-am urât,
săbii pe care am refuzat să le mânui,
cuvinte pe care n-am învățat să le țip,
trupuri pe care nu le-am iubit,
fluvii în care nu m-am înecat,
răsărituri pe care n-am apucat să le văd,
piscuri pe care n-am ajuns să le urc.
Toate vor avea dreptul să mă acuze.
Și faptele mele, oricât de bune,
nu vor reuși să mențină un echilibru
oricât de instabil,
pentru că nu între bine și rău
va fi balanța din urmă,
ci între a fi fost și a nu fi fost.
