Powered By Blogger

25 sept. 2019

Scrisoare (6) - George Țărnea



















Sub soarele ninsorilor divine
abia simțim că verile-au trecut,
preocupați de iarna care vine
prin chiar măsura pasului făcut.
.................................................
De dragul tău, iubito fără nume,
cultiv zăpezi în glastre de cristal
și-ți tot propun să evadăm din lume
spre colivia unui zbor total.

Dar ochii tăi n-au învățat să plângă
și să aștepte salvatoare ploi,
încât mereu ne strecurăm pe lângă
perfecțiunea frigului în doi.

Și ne hrănim cu miere ancestrală
într-un spital de îngeri părăsiți
împărtășind o dragoste astrală -
prin vămile din anii irosiți.

Navigând spre Bizanţ - William Butler Yeats



















Asta nu-i ţară pentru bătrâni. Tinerii stau
Unul în braţele celuilalt; păsările în copaci. Eşti
Aici cu-aceste generaţii care mor - cu cântecul lor.
Păstrăvi în cascade, mările pline de peşti;
Scrumbii, păsăret şi animale laudă vara în cor; 
Tu, alături de tot ce-i creat, se naşte şi moare, trăieşti 
În această muzică senzuală, unde nu se discern
Printre ceţuri monumentele intelectului etern.

Un om bătrân e doar un lucru de prisos, 
O fleandură pe băţ – cât sufletul disperă,
Cât nu aplaudă şi cântă bucuros 
Pentru fiecare clipă de viaţă efemeră. 
Iar a cânta nu-n şcoli înveţi - mai cu folos
Priveşti-un monument şi înţelegi cum măreţia trece peste eră.
De-aceea-am navigat prin valuri şi brizanţi,
Spre-a ajunge aici în oraşul cel sfânt, Bizanţ.

O, înţelepţi în mozaic de aur pe perete
De veghe în lumina Dumnezeului cel Viu,
Ieşiţi din focul sfânt cum din azur străfulgeră-un erete
Şi-n sunet nepământean de muzici spre cerul auriu
Călăuziţi-mi spiritul bolnav de-atâta sete;
Prea strâns legat de animalul trup nici nu mai ştiu 
Sufletul-mi cât suflet este şi cât lut - dacă se poate
Chemaţi-mă-acolo-n casa voastră din eternitate.

Astfel, extras naturii, nu-o să mai stau înghesuit
În imediat sub forma unui lucru natural;
Voi fi statuie bătută-n aur smălţuit
De sculptorii elini, reper şi semn regal,
Spre-a ţine treaz pe Împăratul adormit -
Sau poate voi fi-ncadrat în aura unui buchet floral
Pentru-a cânta doamnelor din Bizanţ de sus, de pe colină,

Despre trecut şi despre trecere - sau despre ce-o să vină.

Sfioasa - William Butler Yeats



















Sfioasă, sfioasă,
Sfioasă dorului meu,
Se mişcă la para focului
Cu gândul departe.

Aduce talerele
Şi le aşează la rând –
Într-un ostrov pe ape
Cu ea o să merg,

Aduce lumânările
Şi luminează odaia cu perdele lungi,
Sfioasă pe pragul uşii
Sfioasă în întuneric.

Sfioasă ca un iepure de casă,
Gata de ajutor şi sfioasă -
Într-un ostrov de ape,
Cu ea o să merg.

(traducere de Ion Pillat)

Când ai să fii bătrână - William Butler Yeats














Când ai să fii bătrână şi căruntă
și picotind la foc, această carte
s-o iei, să-ţi nălucească de departe
privirea ta cu umbre dulci, profundă.

În ceas de clară graţie lumească,
fals sau adânc, atâţia te-adorară,
dar suflet pelerin şi faţa-amară
doar unul a fost vrednic să-ţi iubească.

Încovoiată peste-aprinsa vatră,
trist vei şopti cum a trecut Iubirea
cum printre stele şi-a ascuns privirea
și dupa steiurile mari de piatră.

24 sept. 2019

De-aș avea eu coiful din poveste - Panait Cerna



















De-aş avea eu coiful din poveste,
Să colind prin lume nezărit,
M-aş opri la voi fără de veste,
Să citesc în sufletu-ţi iubit.

De-oi simţi că alte rândunele
Ocolesc acuma casa ta,
Că la geamul tău bat alte stele
Şi-al tău suflet prinde a uita,

Neştiut m-aş pierde iar în lume,
Făr' să blestem, fără să mă plâng,
Ca-ntr-o deznădejde fără nume
Dorul meu de tine să mi-l stâng.

Dară, de torci la vechiul vis, statornic,
De citeşti în lacrămi slova mea,
Braţele de le-ai întinde dornic
Şi pe nume tu de m-ai chema

În iatacul tău, în clipe dese,
Flori şi flăcări s-ar înfiora,
Dezmierdări şi şoapte nenţelese
Părul tâmplei ţi l-ar tremura;

Coiful mi l-aş smulge cu grăbire
Ş-o poveste nouă s-ar urzi -
Îngerul tău paznic cu uimire
Ochii tineri şi-ar acoperi.

23 sept. 2019

Elegie (2) - Emil Brumaru



















Ce sfat poți să-mi mai dai, îngere blând?
Privesc tot în pământ, tot în pământ,
de parc-aș căuta anume-un loc
ferit de spaime. Nu-l găsesc deloc.
Izvoarele-mi par veșnic tremurate,
roua-ncovoie ierburile-nalte,
în drumul meu îngust către-o fântână
găleata-mi cade fără rost din mână...
cum să m-ajuți când nu știu ce să-ți cer?
Și dimineți și după-amiezi și seri
se duc, iar căteodată nici nu sunt.

Ce sfat poți să-mi mai dai, îngere blând?

Ochii albaștri ai lui Dumnezeu - Adrian Păunescu


Ochii albaștri ai lui Dumnezeu
în munți, acum, e-un fel de-nlăcrimare
și lacrimile picură mereu,
de parcă s-a-ntâmplat ceva ce doare
și astăzi, plâng, în loc de fiecare,
ochii albaștri ai lui Dumnezeu...

Din ochii tăi, lumina lumii vine
și tu chiar intunericu-l descoși
și-am vrea să-ți fie totdeauna bine
și, uneori, ne temem pentru tine
să nu orbești de-atâția păcătoși.

Cantorul Cimpoi - Octavian Goga


Cântăreț de lege veche, 
cântăreț și om de treabă, 
biată mintea mea zadarnic 
de păcatul lui se-ntreabă... 

Cantorul Cimpoi, bătrânul, 
cu făptura lui vitează, 
cum cânta de mult în strană 
cântecul de Bobotează!... 

De troparele-i măiestre 
se-nchina adânc poporul 
și se lumina icoana 
lui Isus mântuitorul... 

Povesteau pe-atunci nănașii 
că-i mai sfântă cununia 
dacă glasul lui mărește 
pe prorocul Isaiia. 

Și la orice zi de praznic 
ïl poftea un colț de țară 
câte cântece de lume 
n-a cântat odinioară!... 

Dar, vezi, vremea fără suflet 
duce cântecul și gluma. 
Azi e rău de satul nostru, 
și-i de cantor rău acuma. 

Cum l-a-mbătrânit necazul 
de când i-a murit muierea, 
Dumnezeu i-a luat glasul, 
domnii i-au vândut averea. 

Astăzi doarme unde poate, 
n-are casă, n-are șură: 
i le-a dus pe toate darea 
și-un fecior la-nvățătură...


Carmen - Octavian Goga














Tu, tainică, curată Poezie, 
biserică cu porți neîncuiate, 
tu neamurile gândurilor toate 
cu drag le lași la pragul tău să vie. 

Tot sufletul la poarta ta când bate, 
drumeț slăbit, puterile-și învie, 
își spovedește patimile ție, 
și ele-adorm de tine alinate. 

Păcate vin sub bolta-ți milostivă, 
tu le asculți pe toate deopotrivă 
și le oprești neghina și amarul. 

Dar tu rămâi de-a pururea senină, 
căci nu-i pribeag ce-n fața ta se-nchină 
c-o lacrimă să nu-ți spele altarul.


Fecunditas - Octavian Goga



















Se-ndoaie coapsa plopului pe culme 
când frunzele de-o nevăzută mână 
atinse cad și una câte una, 
zburând domol, se spulberă-n țărână.
Le văd în drum șiraguri așternute, 
un val de vânt le-nvolbură-n risipă, 
viața mea, la tine-acum mi-e gândul, 
cum te fărâmi tu, clipă după clipă!... 

Trec zilele în goana lor pripită, 
și fiecare mai sărac mă lasă, 
în orice clipă, minții zbuciumate 
câte-un drumeț îi pleacă de la casă. 
Nu au popasuri gândurile mele, 
sămânța lor se zbate veșnic nouă 
și, călător pe drumuri nesfârșite, 
se risipește sufletul meu vouă! 

În alergarea clipei călătoare 
atâtea-s date ochilor să vadă, 
și câte-mi trec fugare pe la poartă 
le cheamă toate sufletu-n ogradă. 
Cu ele-mpart eu darurile mele! 
Las inima comoara să-și desfacă 
și, când pornesc în calea lor pribege, 
cu ele duc podoaba mea săracă... 

Nu sus în cer! Vă biruie înaltul! 
Curmați-vă cărările spre stele, 
rotind răzlețe-n praful de pe uliți, 
vă vreau acolo, gândurile mele! 
Cădeți, cădeți voi, frunze dezlipite, 
pe câmpul larg, în zbor, vă poarte vântul 
și vă-nfrățească rostul cu țărâna:

Pe urma voastră va rodi pământul!

Mi-a bătut un moș în poartă - Octavian Goga




















Mi-a bătut un moș la poartă,
biet țăran cu țundra sură,
îl lătrau departe câinii
când să-mi vie-n bătătură.

Cu sfiala lui senină
mi-a trecut cucernic pragul,
ca un sol din altă lume
zâmbitor pășea moșneagul.

Câte nu ne povestirăm
stând alăturea la masă?...
sfânta mea copilărie
mi-a venit cu el în casă.

Rând pe rând îmi înviară
năzuințe frânte-n două,
de la satul de sub munte
până-n lumea asta nouă.

Murmura încet în barbă,
se trudea să mă-nțeleagă,
sta pe gânduri dus bătrânul
când i-am spus povestea-ntreagă.

Mi-a plecat cu ochii umezi
de amara-nvățătură:
„N-o mai spune nimănuia
biet moșneag cu țundra sură!..”


22 sept. 2019

Așteaptă să vină octombrie - Ana Blandiana















Așteaptă să vină octombrie.
Așteaptă să treacă
tulburea fugă de moarte
ascunsă în rut,
neroada furie a creșterii
și coacerea oarbă.
Așteaptă până creanga
se leapadă de fructe
și fiara își uită
puiul crescut.
Rămâi în cer
până când ziua
are curajul să se umilească,
punându-se cu noaptea
spate-n spate
să vada cine-i mai înalt
și noaptea gingașă se-apleacă
spre a părea
egale și surori.
Nu te-apropia
până te cheamă
sânge stângaci
ca să cobori.
Tu vino numai când răsare
înlacrimatul soare de octombrie
din oul văruit cu nouri,
clocit în calde veșnicii,
pândește cumpăna din care
se lasă-n jos cuminte
atunci
poți, chip de om purtând,
să vii!

21 sept. 2019

Înfrigurare - Lucian Blaga














Livada s-a încins în somn.
Din genele-i de stufuri
strîng lacrimi de văpaie:
licurici.

Pe coastă-n vreji de nouri
creşte luna.

Mîni tomnatice întinde noaptea mea spre tine
şi din spuma de lumin a licuricilor verzui
ţi-adun în inimă surîsul.
Gura ta e strugure-ngheţat.

Numai marginea subţire-a lunii
ar mai fi aşa de rece
- de-aş putea să i-o sărut -
ca buza ta.

Îmi eşti aproape.

Prin noapte simt o pâlpâire de pleoape.

Ploaie - Mihu Dragomir











Ploaia, buruiană deasă,
vrea pământ de cer să țeasă,
și pe vechi și-atâtea căi
ploaia șterge pașii tăi...

Pe unde-am iubit odată
crește buruiana beată,
părul tău se stinge-n ploi,
nu mai știm nici noi de noi,

Și ca ploaie, și ca vânt,
ne tot pierdem în pământ...

Insomnie semantică - Toma George Maiorescu

Când într-al patrulea cer al nopții
când într-al patrulea cer al nopții
lunecă în rotundul ochiului meu
auzit-neauzitul-văzut-nevăzut
ecou bănuit sau reflex ștergând
luciul negru cilindric al tunelului
(vibrație – vuiet de scoică
fulgerare de stea apusă
fluorescență de magmă
sau însuși sunetul primordial)
eu știu că undeva s-a întâmplat ceva
radical ca o naștere sau moarte
(sau ambele laolaltă)
o ruptură o năruire o explozie
o surpare din temelii
știu că o identitate a fost recuperată
(sub un alt chip și poate sub alt destin)
un sunet un licăr o pauză o sticlire
o silabă o iradiere înseamnă că
o rătăcire difuză a luat sfârșit că
o rază de lumină – un sens s-a născut că
pământul-cerul-apele au fost cutremurate
sub bice sonore și bice solare că
poarta dintre Afară și Dinlăuntru s-a năruit că
ecoul și-a adăugat consoane și
pâcla fluidă se revarsă-n tipare de forme că
alte porți cât un orizont se deschid
spre țărmul de nașteri și spre țările lunii
spre plaje de foc și tărâmuri de-amurg
cuțite-fulger sfârtecă
trupul flasc și inform de tenebre
tăcerea se zguduie-n sunetul secundar
și noaptea universului se destramă-n cristalinul meu
în penumbre-n semitonuri în culori
se risipește ca un vaier în pâlnia auzului meu
și eu îmi amintesc Tabla de smarald a Muntelui
(„la început a fost Cuvântul”)
și mă întreb dacă filtrele din cel mai pur cristal
     ale retinei mele
n-ar fi fost așezate-n lucrare
     cu știința sublimei arhitecturi a vocalelor
și mesagerii semnalelor De-afară n-ar ști
     unde să alerge să le transmită Dinlăuntru
Cuvântul ar mai avea contur
Conturul s-ar mai detașa din scurgerea difuză
Difuzul ar mai constitui în camera obscură a ochiului
meu
     Cuvântul-Lumină?

1983

Tratament la echinox de toamnă - Toma George Maiorescu




















Ceţuri pluteau tulburi
nu mi-a căzut nimic de sus ca mana cerească
fiecare petic de pământ să-mi sprijine piciorul
pentru un pas mai departe a fost smuls
din furtuni din mâl sau din cer.

Apele încă nu se despărţiseră de uscat întru totul
ceţuri pluteau încă tulburi
Cu declinări latineşti şi gramatici meditându-i
pe alţii am învăţat eu însumi să preţuiesc
lucrul din greu dobândit (decrepiţii unui
măcelar pentru o zeamă de prânz sau pedagog
la şcoală de socotitori).

Am dat admiterea: am devenit student şi totodată reporter
fericit să-l ascult pe D. Popovici citind Eminescu
pe D.D. Roşca Istoria filosofiei fascinat
urmând Profesorul Zeu în necuprinsul areal mioritic.
Băteam glodurile Mănăşturului după ştiri
fugărit nu o dată de cei care credeau că ideile
se scot din cap cu ciomege
nopţile zburau sublime cu interpretări de texte clasice
cu fişe şi poeme neobosit fericit fericit
ca unul care se vede împlinindu-se.

Până-ntr-o zi în hrubele Casei de naştere a
ilustrului Rege Matei la un pahar vârtos de burgund
nenorocirea s-a prăbuşit asupra mea ca un cutremur
când un prieten boem şi poet mi-a povestit
cum îl băteau cu vergile-n tălpi
în iarna aceea îngheţată a portului dunărean
oameni bine cunoscuţi în Centrul Studenţesc
care ne ţineau prelegeri de comportament revoluţionar
ne dădăceau cum să călcăm cum să
privim cum să respirăm

Naiv şi neiertător mi-am ridicat arătătorul
şi-am fost zvârlit în stradă din mansarda mea
studenţească
mi-au rupt din mână Introducerea lui Blaga în
Antropologie
cursul dar şi cartela de cantină
şi-am fost scos de la ziar cu un picior în locul ştiut
pentru o gravă abatere

Şi mai ştiam că trebuie să rezist dar nu întotdeauna
găseam în gară vagoane de descărcat cărbuni
sau cartofi noaptea şi nici meditaţiile
nu ajungeau şi mai era şi gerul
şi am sărit atunci în amurguri când
bezna cădea peste clinici şi paznicii
înţepeneau în gheretele lor zidul de beton
al Neuropsihiatriei să mă odihnesc pe priciul
prietenului-poet M.R.P.
generos împărţindu-l cu mine
şi care biruit uneori de viziunile angoasei
mă trezea brusc zgâlţâindu-mă să proptim
până-n zori împreună cu spatele uşa că:
„Vin legionarii şi Ana Pauker“

Numai că în acest timp când eu învăţam să supravieţuiesc
se punea la cale asasinatul: alungarea din facultate.
Fără succes căuta Blaga să-şi apere ucenicul
(pe El cine era să-l apere?)
şi chiar Emil Isac sprijinit de bastonul de bambus
cu garoafa la butonieră a ajuns la rector
şi când dispariţia mea din rândul studenţilor
era iminentă preîntâmpinând lăsarea cortinei

peste ultimul meu act schimbând marfare
am ajuns la Bucureşti
convins în candoarea mea juvenilă că
se va face dreptate.

Melci - Toma George Maiorescu

Melci cu antene zdrobite
cară în spate
spirala vieții lor lunecoase
bâjbâie spațiul
căutându-se
oameni purtând pe umeri
povara potecilor încurcate
rătăcesc spațiul
căutându-se
cum dâra de salivă argintie
a melcilor cu antene zdrobite
omului îi pavează urma
surâsul oncogen
al disperării.

Se făcea că alerg - Toma George Maiorescu

Se făcea că alerg cu o mătură în mână
Să prind înaripatele împăiate
(De la vulturul pleşuv la lilieci)
Care cu misterioase tehnici de manipulare
Spărgând vitrinele de cristal
Se roteau prin văzduhul încins
Din cancelaria şcolii primare
Apoi se făcea că starea de agitaţie verticală
A trecut instantaneu pe orizontală
Când culcat în spaţiul etanş al sicriului
A intervenit mişcarea deznădăjduită
Dezordonată şi contondentă
A membrelor mele inferioare şi organice
Metamorfozate în baroase mecanice
Se făcea că trebuie să mă eliberez neîntârziat
Doar nu eram în catalepsie
Nici mort-viu
Pus la murat
N-aş vrea să fiu
Niciodată n-am fost
Pupător de broaşte
Prelingător de moaşte
Dar Umbra mi-a şoptit repezit:
̶̶̶̶̶ Apă rece aburind paharul
Şi-o linguriţă de şerbet
Scoate amărelile din piept
Altfel e linişte

Numai Blacky
Canişul meu imperial
Mârâie-n surdină
(Nu-i lună plină)
Apoi scheaună şi latră
În fundul livezii
Nişte ursari sezonieri
Îşi ridică o şatră
Mai târziu
În afara orarului intabulat
Neaşteptat nici de câinele negru
Ce latră
Luna răsare
În focul de vatră…

Înainte de iminenta criză - Toma George Maiorescu

Şi după ce am înghiţit
Câte-o boabă de strugure alegorizând
O lună din cele 12 ale anului
Şi încă o boabă de capere
La fiecare lovitură din gongul de bronz
Al Templului
Şi la fiecare bătaie a ornicului din Piaţa Mare
Îmi fac o cruce odată de la dreapta la stânga
Apoi de la stânga la dreapta
Şi repede ca integrala mea metareligioasă
Să nu mă lepede
Îmi lipesc cu fervoare palmele în rugăciune şi spun
„Baruh ata Adonai”

Şi după ce m-am sprijinit pe drum
De cei cinci stâlpi ai credinţei
Adaug spălându-mă cu săpun
„Allahu akbar!”
Dar mă întreb totodată
„De ce tocmai Religia Păcii Eterne”
Menită să ne apere
Dezlănţuie hoardele
„Tăietorilor de capete?”
Dar ca ecumenismul meu să fie fără prihană
Scandez după duş
Când ies din vană
Cum îi place să mă audă
Medicul meu curant:
„Ave Caesar morituri te salutant !”

Cu toate aceste străduinţe
Mă întreb dacă voi reuşi şi când
(Poate la bara timpurilor)
Să domolesc clamând
Contopirea anotimpurilor
Ştiam:
Mă mănâncă urechea
Vine ploaia
Ca să mă liniştesc joc un zar
Îmi pun peste ochi un ziar
Pe obraji tampoane din felii
De castravete amar
Pe cearcăne vinete comprese
Uneori şi pe fese
Coacăze negre stropite cu apă sfinţită
Prevestind astfel ca o Pithie sau Vestală
Chiar dacă se anunţă în cod roşu taifun
Criza astrologică universală

Ca să contracarez efectele meteorologice
Iminente şi ilogice
Şi să dezleg taina migraţiei păsărilor
Am petrecut (pentru orice eventualitate)
O panglică roşie prin butoniera tunicii
Şi pentru că trecuse un an sabatic
Am deshumat oasele celor plecaţi
Le-am frecat cu tulpini de pelin
Şi le-am spălat cu vin
Apoi fiind ameţit încă de ritualul
Păgân al dezgropării
Am pus un smoc de busuioc sub pernă
(Chiar dacă am rămas întreg în oase
În excesele retrocedărilor frauduloase
Şi reprimarea agresivităţii în familie)

Am ascuns sub pat steagul în bernă
Am îndemnat charismaţii concubinii
Să se sărute cu ardoare
Sub vâsc
Anihilând astfel cercurile ameninţătoare
Încercuindu-mă ca nişte nori de cioroi
Duhuri răuvoitoare
Poreclite la noi în Banatul montan „moroi”
Repetam ca la Obreja o precuvântare
La ciorbă:
„…. Dodă dodă
Mai stai cu noi
De vorba”

Crinul - Vasile Alecsandri














Pe când steaua se oglindă
În izvorul tăinuit,
Crinul merge de colindă
Câmpul verde şi-nflorit,
Şi în cupa lui adună
Lacrimi albe de pe flori
Ce cu razele din lună
Se sărută, dulci surori.

Iar când soarele s-aprinde
Pe al cerului altar,
Crinul vesel îi întinde
Cupa-i de mărgăritar.

Astfel tu, copilă dalbă.
Când în lume te iveşti.
Culegi roua dulce, albă,
De pe crinii sufleteşti;

Şi când cerul în lumină
Te deşteaptă despre zori,
A ta inimă-i închină
Virginalele-i comori!

Colindă de inima - Nichita Stănescu



















Voi colinda cu inima mea
mergând prin zăpadă,
mâna mea în cinci colțuri ca o stea
începe cuvinte să vadă.

Brațul meu, o coadă de cometă;
umărul și pieptul meu - cer.
Căldura lor secretă
lucește albastru de ger.

Să fiți liniștiți, să aveți parte de liniște albă
sub cetina verde împodobită.
Ochii mei, două vergele-ntr-o salbă,
împodobesc oră, clipită.

Ave vouă, bărbaților, femeilor,
inima mea vă salută,
ninge deasupra secundelor, orelor
cu zăpadă argintie și mută.

Ding-dang, numai inima, ding-dang numai ea
bate la mesele voastre,
în noaptea aceasta e-o singură stea
și o nenumărare de ceruri albastre.

Tragedii în timp de pace - Nichita Stănescu



















Eram închis în propria mea capsulă.
Inima îmi funcționa bine și adeseori
mi-ar fi plăcut s-adorm înapoia ei
obișnuit cu bubuiturile neregulate
ale timpului interior.
Dar, fiecare secundă îmi era drămuită,
și n-aveam răgaz
nici atât
cât mi-ar fi trebuit să scriu o literă.
Dacă muream, eram bun mort,
chiar erou.
Tot ce făceam se balansa
în bătaia liniștită a stelelor.
Atârnam de un cârlig al destinului.
Zilele roșii îmi picurau din beregată
Dar iată, ei au venit
și m-au scos din capsulă.
Mi-au invitat sufletul să petreacă
oriunde, numai în trupul meu, nu.
Și sufletul eliberat, deodată
a avut timp,
a scos pomul cu păsări la iveală,
s-a albit de lună.
Ar fi vrut să fie el însuși o sferă,
iar spre propriu-i trup privea scârbit
ca la urât mirositoarea arca a lui
Noe.
A-nceput să se lenevească, să aibă îngeri,
să se-ndoiască de existența destinului.
O, trist caracter!
Mai bine ai fi stat acolo-n mit

sub cheia întâmplărilor și-ai fi rămas pentru tine,
numai atât cât să poți adormi și visa
nedeslușita lumină a nașterii tale.

Tu petreci - Matilda Cugler Poni



















Tu petreci în veselie,
eu trăiesc în chin nespus
nici o oră făr’ de lacrimi
n-a trecut de când te-ai dus.

Zilele îmi par ca anul,
serile făr’ de sfârșit,
și nici noaptea nu alină
dorul meu nemărginit.

Căci prin somn, de dorm vreodată,
visurile mă muncesc,
și când vine dimineața
n-aș vrea să mă mai trezesc.

Dacă ți-ar fi dor de mine
ai veni iar înapoi!
Parcă nu e chin pe lume
când suntem noi amândoi.

Viorica - Matilda Cugler Poni









De subt omătul rece,
ieșise biata floare,
trezită, din somn dulce,
de-o rază-nșelătoare.

Un vântuleț șăgalnic,
încet o legăna,
și soarele, din ceruri,
ce dulce îi zâmbea.

„Sărmană Viorică
la noapte n-ai gândit?
Departe-i primăvara
și viforu-i cumplit!

De moartea cea amară
cu ce te-ai apăra?”
Stejarul plin de milă
pe floare-o întreba.

„Eu m-am gândit la noapte,
la vifor, mă gândesc.”
- Răspunde mica floare -
„dar, nu vezi că iubesc,

Și nu vezi dragul soare?
O las! - dac-aș muri,
cu dulcea-i sărutare
din moarte m-ar trezi.”

20 sept. 2019

Încheiere - Lucian Blaga



















Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte.
Dar cel ce ţi-a vorbit e în pământ.
E în apă. E în vânt.
Sau mai departe.

Cu foaia aceasta închid porţile şi trag cheile.
Sunt undeva jos sau undeva sus.
Tu stinge-ţi lumânarea şi-ntreabă-te:
taina trăită unde s-a dus?

Ţi-a mai rămas în urechi vreun cuvânt?
De la basmul sângelui spus
întoarce-ţi sufletul către perete
şi lacrima către apus.

Cântec de dor - Ion Pillat



















Căzută-i bruma sus la vie;
pustiu e drumul spre izvor,
căci, vezi trecutul nu învie;
doruri ce-a fost de-a pururi mor.

Se sting pe veci dar cine știe,
urmând rotitul vremii zbor,
în care altă vecinicie
se va ivi același dor?

Pe noi aceiași să ne-mbie
pe-același vechi umbrit răzor
cu cântec, în cules de vie,
cu ropot dulce de izvor.

Noi n-om ghici c-am fost odată,
nici n-om visa că vom fi iar,
că ne-a fost scris d-aceeași soartă
să ne iubim tot în zadar.

Și când o fi să ne despartă
viața din nou cu nou hotar,
rosti-voi trist ca altădată
cu suflet nins și graiul rar.

Căzută-i bruma sus la vie;
pustiu e drumul spre izvor,
căci, vezi trecutul nu învie;
doruri ce-au fost de-a pururi mor.

În înaltul cerului - Vasile Groza














Astăzi a venit în vie
Să mănânce struguri copți
Cine crezi, o ciocârlie!
Cântă ca ea dacă poți.

Cu trilurile ei măiestre
În înaltul cerului
Cântă să ne dea de veste
Că-i timpul culesului

Dintr-o dată ca săgeata
Din înalt a coborât
Bună, bună dimineața,
I-am zis pasăre măiastră;
Bine ai venit!...

La culesul viilor
Te încântă și desfată
Cântul ciocârliilor
Dându-ți dragoste de viață
În belșugul căzilor.

Însemnare de la Anapa - Virgil Carianopol

Trece şi-azi. A câta zi trecu
Ca un stol de păsări speriate?
Inima, ca un cocor rănit
Către zarişti de lumină bate.

Tot aci, într-un bordei uitat,
La o masă şchioapă, mă frământ.
O să fie şi aci o cruce!
O să fie şi aci pământ!

Seara, luna, mă petrece-ntreagă,
Ca o albă, splendidă liană.
Ziua, ochii mi-i adună-n ea
Zariştea înaltă şi bălană.

Nu mai sper s-ajung să mă dezgrop;
Vremea tot mai mult o să mă-ngroape.
Câte vise n-am trimis de-aici!
Câte vorbe n-am trimis pe ape!

Hai pământ, desfă-te şi mă ia!
Nopţi de-a rândul în adânc ţi-am mas...
Poate doar aşa, parfum sau vise,
O să pot să mai ajung acas'.

(Poezie din volumul „Poeme de pe front” 1941)

Ruga mamei - Octavian Goga











Să-mi plec genunchii iară,
să-ți spun iar ce mă doare
Preasfântă născătoare
și pururea fecioară!
cu ochiul tău din ceruri,
atoatevăzărorul,
tu nu mi-ai văzut feciorul,

Și mi-ai văzut necazul...
în doftori n-am credință...
să-l pui iar în picioare,
să-i rumenești obrazul,
la tine-i cu putință,
Preasfântă născătoare.
Azi rogu-mă iar ție,
cum rogu-mă de-a pururi
la sfânta liturghie...

Atâta bogăție
avem și noi la casă!
Umblat-a mult băiatu
și știe multă carte,
adusă de departe,
doar chiar de la-mpăratu!

Și are-nvâțătură,
Din carte și din gură,
mai multă și ca popa,
ca popa Irimie.
Și cum aș vrea, preasfântă,
norocul să mi-l ție,
să-1 văd iar ca odată,
cu fața-mbujorată,
cu ochi de fată mare,
cum a plecat de-acasă...
să-și caute mireasă,
Subțire ca o floare,
ca floarea de cicoare.
Să facem nuntă mare,
să curgă râuri vinu,
să joace și vecinu,
vecinu Niculaie.
Și să-și arunce-n grindă
căciula lui de oaie,
și să roiască-n tindă
tot domni cu-nvățătură,
să cânte toți din gură
și-n horă să se prindă.
Să-1 văd în hora mare
pe el c-o domnișoară,
Preasfântă născătoare
și pururea fecioară!...
umblat-a mult băiatu
și  știe multă carte,
adusă de departe,
doar chiar de la-mpăratu!

19 sept. 2019

Tempora - Octavian Goga




















Iar din tăriile albastre

încet s-a fost desprins o stea,

ca tremurarea unui zâmbet,

ușoară, blândă strălucea.


Și s-au pornit drumeții degrabă

trei oameni buni ai lumii rele

legându-și viața și norocul

de razele acelei stele.


Șirag de nopți purces-au cale

pân’steaua s-a oprit în nori,

deasupra unei strungi in vale

lâng-o colibă de păstori.


Ei au deschis și pe otavă

văzând un copilaș blajin.

În revărsare de lumină

și-n albe scutece de in.


Bătrânii crai, stăpâni cu steme,

în oaste și-n războaie tari,

îngenunchind sfioși grăit-au

copilului cu ochii mari:


"Tu ești plinirea hărăzită

de visul tinereții noastre,

noi suntem umbra ce se sfarmă,

tu, - domnul zărilor albastre!"


Era atunci mai mică lumea,

dar, uite, trei oameni au fost,

să-i înțeleagă acelei stele

neînțelesul tainic rost.


Azi de s-ar naște alt Messia

și-o altă stea s-arate locul,

n-ar fi un singur om să-și lege

de licărirea ei norocul.


Căci alte vremi umblau odată,

când se-ndrăgeau de stele unii,

și alte azi, când cred în stele

numai poeții și nebunii...

Mângâiere - Alexei Mateevici



















Când scârba inima îți arde,
Nădejdea-n suflet ți se stinge,
Când primprejur nu afli dreptate,
În luptă verși sudori de sânge.

Cand pătimind slăbești, creștine,
Tu de obida răutății,
În toate clipele vieții
Să știi că Domnul îi cu tine!
Și fie-ți patima nespusă,
Și pară-ți cât de grea scăparea,
Lumina zilelor apusă,
Să știu că-n cer îi îndurarea.
Când crucea vieții te doboară
Pe tine la pământ, creștine,
Grozavă soartă te-nfioară,
Fă-ți pace: Domnul e cu tine!

E încă verde fânul - Adrian Păunescu



















E încă verde fânul, în ultimele clăi,
Și noi lumina toamnei ne-o așezăm în oase,
Prin chiciura din rama secundei friguroase
Din ochii mei trec lacrimi, încet, spre ochii tăi.

E încă verde fânul, când vii și când nu vii,
Ne-am tăvălit printr-însul și poate asta-l ține,
Tu ce mai știi de mine, eu ce mai știu de tine?
Să nu rostim cuvinte ce sunt, oricum, pustii.

Nimic, peste acestea, a-ți spune nu mai pot,
Cuvintele în orice rostire mă trădează,
Numai privirea noastră întotdeauna trează
Ne-ar mai putea sustrage mișcărilor-robot.

Când tu ești dimineață, eu îți rămân amiază,
E încă verde fânul și n-am murit de tot.

(Poezie din volumul Locuri comune, 1986)