Pe prundul spălăcit al mării
stam solitar şi dus pe gânduri.
Măreţul soare scăpăta azvârlind
pe apă vâlvătăi de pară,
și albele talazuri
de flux îmbrâncite,
năvăleau mai aproape şi tot mai aproape,
spumegând în ropot mereu...
un ropot bizar; un şopot şi-un plânset,
un hohot şi-un murmur, un freamăt şi-un geamăt,
pe-alocuri o muzică dulce de leagăn
tresărind pe furiş dintre valuri -
părea c-ascult epopei dispărute,
străbune poveşti năzdrăvane, pe care,
copil, pe de rost le ştiam pe vremuri
din rostul altor copii din vecini,
pe când ne strângeam, în amurguri de vară,
pe scara de piatră,
și toţi ascultam tiptil şi cuminte,
cu ochii mari şi cu inima mică;
iar gingaşele fete,
pe după-nflorite glastre,
stăteau peste drum, la ferestre,
rozalbe figuri zâmbitoare,
bătute de lună...
30 dec. 2019
Miezul nopții - Grigore Alexandrescu
privesc cum orizontul se umple de făclii,
cum luna în tăcere s-arată să inspire
gândiri religioase l-ai lui Apolon fii.
Când tot doarme-n natură, când tot e liniştire,
când nu mai e mişcare în lumea celor vii,
deșteaptă priveghează a mea tristă gândire,
precum o piramidă se-nalţă în pustii.
Ai mei ochi se preumblă pe dealuri, pe câmpie,
al meu suflet se-nalţă pe aripi de-un foc sfânt,
în zboru-i se ridică la poarta de vecie,
căci nici o legătură nu are pe pământ.
Nădejdea mea din lume de moarte se precurmă;
trecu ea precum trece un fulger printre nor;
s-a şters precum se şterge a vulturului urmă
când spintecă văzduhul în falnicul său zbor.
De când pierdui părinţii-mi trei ierni întregi trecură,
trei ierni, căci după ierne viaţa-mi socotesc,
căci zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură,
copaci din miezul iernii ce vânturi îi clătesc.
Frumoasa primăvară acuma se grăbeşte
la caru-i să înhame pe zefirii uşori;
pășește, şi pe urmă-i verdeaţa se iveşte
și cerul se dezbracă de fioroşii nori.
Zefirul printre frunze misterios suspină,
e limpede-orizontul şi cerul luminos;
a râurilor şoaptă... dar unda lor e lină,
iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.
Căci închinat durerii, amara mea viaţă
de-atunci e pentru mine nisip neroditor,
ce vara îl usucă, ce iarna îl îngheaţă,
pe care flori nu află sărmanul călător.
Lăsat străin în lume, lipsit de orice bine,
văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ,
văzând zilele mele de suferinţe pline,
pui mâna pe-a mea frunte şi caut un mormânt.
Puţină vreme încă şi glasu-mi se va stinge,
și inima de-a bate în pieptu-mi va-nceta!
Atunci fără-ndoială eu soarta voi învinge,
și a vieţii taină în moarte voi afla.
Strofe pentru întuneric - Ion Minulescu
După fiecare act al tragediei, tu cobori banal ca o cortină,
și din spasmul agoniei de lumină împrumuți aspecte noimonotoniei.
Întuneric... întuneric... întuneric!…
cu veșmântul tău de doliu sau de gală, tu-nfrățești o
noapte boreală cu orchestra unui dirijor isteric...
tu unifici adevărul cu minciuna, tu amesteci frumusețea
cu urâtul și-ntregesti prezentul cu trecutul, când nimicul și
cu totul făceau una...
ca o pleoapă obosită, sub povara unei lacrimi încrustate
între gene, tu te-nalți și te cobori alene, alternând asfaltul cu
Carrara!...
întuneric - frate bun cu nebunia, cu iubirea, cu păcatul
și cu crima - tu ești ritmul infinitului și rima, ce ne legi în
somn cu veșnicia.
Romanța ultimei seri - Ion Minulescu
dezastrelor mute din ultima seară...
pe buzele-mi roşii - apusuri de vară -
port urmele luptei pierdută-n palatul
eternului Mâine
și fostului Ieri!...
Mi-ai spus într-o seară că-i ultima seară!...
vai!... ultima seară ce trist se sfârşea...
te văd parcă şi-astăzi învinsă,
culcată,
pe-aceeaşi arabă şi veche sofa,
cu pleoapele-nchise,
cu gura-ncleştată
și mâinile-n cruce ca două stindarde
salvate din focul cetăţii ce arde!...
Sărmană învinsă de însuşi învinsul
voințele tale...
supremă chemare
ce-şi pierde zigzagul în gesturi ce mor...
lumină nocturnă de stea căzătoare...
pe buzele-mi roşii priveşte stigmatul
dezastrelor mute din ultima seară
și-ascultă-ţi a luptei stridentă chitară
cum plânge,
și-n urmă, cum moare-n palatul
eternului Mâine
și fostului Ieri!...
sunt glasuri de clopot ce parcă te cheamă
și glasuri de ştreanguri ce scârţâie-n vânt...
un glas de frânghie şi-un glas de aramă
se zbat împreună,
și două sentinţe
Topite sunt parcă-ntr-un singur cuvânt:
“Amantul te minte”...
“Amantul te minte”...
și-n viaţă, acelaşi etern Început
e doar profanarea acelor Sfârşituri,
trăite
și-apuse cu cei din trecut!
Junele şi bătrânul - fabulă de Gheorghe Asachi
dezertând un june, cere
și pretinde s-aibă parte
și de titluri şi de-avere,
ce rar să câştigă-n lume
prin ştiinţă şi bun nume.
La bătrân, ce-l vede-n drum,
zisu-i-au: "O, tu, în care
strălucește minte mare,
mă învaţă oare cum
aș pute să capăt bani,
moșii, titluri şi ţigani?"
Dar bătrânul atunci zice:
"Fătul meu, spre-a fi ferice,
să nu pierzi nici o minută,
lucră, patria agiută
și pre cel neputincios,
c-asta-i lauda şi folos!"
"Aşa viaţă nu îmi place!"
"Să-nveţi intrigi de a face!"
"Supărare ş-asta cere!
îmi va fi mai de plăcere
ca să capăt bun venit
fără să fi ostenit!"
Dar bătrânul, c-un suspin,
zice: "Văzui fără carte
fanfaron, ce nu-i străin,
că-n scurt timp au mers departe."
Balada Scamatorului - George Țărnea
Scoate la iveală, domnule scamator,
pe arena clipei, un colimator -
aparat romantic pentru prins ceva
într-un iluzoriu cub de mucava.
Taie universul după gândul său -
într-o parte bine, într-o parte rău.
Şi ne-nvaţă jocul marelui nimic
ascunzând cu palma un miracol mic.
Ţine la impresii şi ne face semn
când răsare soare dintr-un băţ de lemn.
Pentru fiecare înger amator
are o minune domnul scamator:
pasărea e şarpe, şarpele - lalea,
șapte sfinţi dogmatici dorm într-o lulea.
Cu bagheta neagră, clasicul erou
scoate infinitul dintr-un singur ou
și trecând puterea sferelor prin foc,
ne menţine încă sufletul pe loc.
pe arena clipei, un colimator -
aparat romantic pentru prins ceva
într-un iluzoriu cub de mucava.
Taie universul după gândul său -
într-o parte bine, într-o parte rău.
Şi ne-nvaţă jocul marelui nimic
ascunzând cu palma un miracol mic.
Ţine la impresii şi ne face semn
când răsare soare dintr-un băţ de lemn.
Pentru fiecare înger amator
are o minune domnul scamator:
pasărea e şarpe, şarpele - lalea,
șapte sfinţi dogmatici dorm într-o lulea.
Cu bagheta neagră, clasicul erou
scoate infinitul dintr-un singur ou
și trecând puterea sferelor prin foc,
ne menţine încă sufletul pe loc.
Ceas de ceas... - Goethe
ochi în ochi și gură-n gură,
vorbe tandre de amor
și a răsuflării-arsură,
De din zori și până-n seară!
Dar prind griji să mă inunde -
simți în pleoapa mea mea de ceară;
cu-a lui Iusuph vrajă doară
vrăjii tale-i pot răspunde.
Cinci lucruri - Goethe
Cinci lucruri n-aduc alte cinci mai bune;
urechea deschide-ți la ce-ți voi spune:
nu nasc prietenii unde-i trufie;
cei josnici sunt sortiți mârlani să fie;
măreț n-ajunge nici un ticălos;
cu slăbiciuni pizmașu-i nemilos;
se vrea-n zadar crezut un mincinos;
învață aste lucruri de folos.
urechea deschide-ți la ce-ți voi spune:
nu nasc prietenii unde-i trufie;
cei josnici sunt sortiți mârlani să fie;
măreț n-ajunge nici un ticălos;
cu slăbiciuni pizmașu-i nemilos;
se vrea-n zadar crezut un mincinos;
învață aste lucruri de folos.
În ciudă - Robert Burns
Se vede sărman, ocolit cu dispreț
și fruntea și-o-nclină - în ciudă?
Dar noi ne mândrim și-o-nălțăm mai măreț,
și-aceasta doar numai în ciudă!
În ciudă și numai în ciudă,
în ciuda atâtor mizerii ce sânt,
nimic nu e rangul decât un cuvânt,
și omul e aur - în ciudă!
Cu pâine și sare, cu coji de mălai
trăim anevoie - în ciudă!
Nebuni și mișei se răsfață ca-n rai,
dar om este omul - în ciudă!
În ciudă și numai în ciudă,
în ciuda averii și-a tuturor chiar,
tot omul cel vrednic e mărgăritar,
oricât de sărac e - în ciudă!
Vedeți voi pe-acela, el cică-i boier,
și țanțos ce umblă - în ciudă!
Asculte-l toți proștii și-nalțe-l la cer,
el tot e-un netrebnic - în ciudă!
În ciudă și numai în ciudă,
în ciuda podoabei ce-o poartă la piept,
un om fără zgardă, un om înțelept
se uită și râde - în ciudă!
Un rege îl poate-ncărca din prisos
cu nume și-onoruri - în ciudă!
Dar vrednic să facă din om ticălos
nu poate nici dânsul - în ciudă!
În ciudă și numai în ciudă!
Oricât e de sus și oricât de semeț,
nimic nu-i mai sfânt, și nimic mai de preț
ca mintea și cinstea - în ciudă!
De-aceea rugați-vă Domnului sfânt,
să lupte tot omul - în ciudă!
Ca mintea și cinstea să aibă cuvânt
pe lumea aceasta - în ciudă!
În ciudă și numai în ciudă,
veni-va ea vremea înscrisă pe steag.
Când om către om să-și întindă cu drag
o mână de frate - în ciudă!
(Traducere de Șt. O. Iosif)
și fruntea și-o-nclină - în ciudă?
Dar noi ne mândrim și-o-nălțăm mai măreț,
și-aceasta doar numai în ciudă!
În ciudă și numai în ciudă,
în ciuda atâtor mizerii ce sânt,
nimic nu e rangul decât un cuvânt,
și omul e aur - în ciudă!
Cu pâine și sare, cu coji de mălai
trăim anevoie - în ciudă!
Nebuni și mișei se răsfață ca-n rai,
dar om este omul - în ciudă!
În ciudă și numai în ciudă,
în ciuda averii și-a tuturor chiar,
tot omul cel vrednic e mărgăritar,
oricât de sărac e - în ciudă!
Vedeți voi pe-acela, el cică-i boier,
și țanțos ce umblă - în ciudă!
Asculte-l toți proștii și-nalțe-l la cer,
el tot e-un netrebnic - în ciudă!
În ciudă și numai în ciudă,
în ciuda podoabei ce-o poartă la piept,
un om fără zgardă, un om înțelept
se uită și râde - în ciudă!
Un rege îl poate-ncărca din prisos
cu nume și-onoruri - în ciudă!
Dar vrednic să facă din om ticălos
nu poate nici dânsul - în ciudă!
În ciudă și numai în ciudă!
Oricât e de sus și oricât de semeț,
nimic nu-i mai sfânt, și nimic mai de preț
ca mintea și cinstea - în ciudă!
De-aceea rugați-vă Domnului sfânt,
să lupte tot omul - în ciudă!
Ca mintea și cinstea să aibă cuvânt
pe lumea aceasta - în ciudă!
În ciudă și numai în ciudă,
veni-va ea vremea înscrisă pe steag.
Când om către om să-și întindă cu drag
o mână de frate - în ciudă!
(Traducere de Șt. O. Iosif)
Ucenicul vrăjitor - Johann Wolfgang von Goethe
Iar s-a dus în târg batrânul
maistru vraci, și-s eu stapânul!
Hai, că pun eu azi la cale
toate duhurile sale!
Știu pe dinafară
farmecele lui,
și minuni, ca dânsul,
fac, fără să-i spui.
Iute! Iute
adă apă,
să înceapă
rotitoare
valuri-valuri pe-ntrecute
să se verse-n scăldătoare!
Vino dar, mătură roasă!
Ia-ți mantaua zdrențuroasă!
Slugă-ai fost, fii iară slugă!
Fă-mi pe voie dintr-o fugă!
Capătă-ți picioare,
sus răsară-ți cap.
Du-te, poartă-mi, adă-mi
doinițele-n trap!
Iute! Iute
adă apă,
să înceapă
rotitoare
valuri-valuri pe-ntrecute
să se verse-n scăldătoare!
Iată-mi-l fugind pe cale!
Umple donițele-n vale,
ca un fulger mi se-ntoarnă,
un potop de valuri toarnă,
pleacă, vine iară!
Colcăie-n bazin,
saltă, crește apa,
a, dar este plin!
Ho! străine!
Scalda-i plină
la hodină,
ca-nainte!
Ah, pricep... amar de mine!
Vorba mi-a pierit din minte!
Vorba, vai! Ce cată spusă
ca să-l facă iar ce fuse!
Fuge, vai, și vine-n grabă!
Mătură, de-ai fi de treabă!
Tot mai mult aduce,
toarnă tot mereu,
vai, și mii de râuri
cad pe capul meu!
Șaga-i șagă,
nu-mi mai place!
Stai, tu, drace!
Încă râde?!
Inima-n răcori mi-o bagă!
Ce ochi crunți! Ce schime hâde!
O, dar ai ieșit din iaduri
ca să faci prin casă vaduri?
Unde caut, pretutindeni,
parcă-i un puhoi cu grindeni!
Mătură netoată,
stai pe loc, îți spun!
Băț, ce-ai fost odată,
nu mai fi nebun!
Nu ascultă?!
Hai tu numa!
Căci acuma
cu toporul
fără de zăbavă multă
am să-ți potolesc eu zorul!
Iată-mi-l! Târâș s-arată!
De m-arunc la tine-odată,
nici nu mântui tot cuvântul,
una fi-vei cu pământul!
L-am crăpat în două!
L-am lovit la mir!
Pot s-aștept acuma
și să mai respir!
Iată! Iată!
Că învie
și-mi îmbie
doniți pline
doi acuma dintr-o dată!
Ajutor, puteri divine!
Și aleargă! Curg pâraie,
pretutindeni prin odaie!
Ce priveliște avană!
Vraciul! - Maistre, fă-ți pomană!
Duhurile tale,
doamne,-și fac de cap
le-am chemat, și-acuma
nu mai pot să scap!
- Măturice!
Stai cuminte
ca nainte...
căci la vreme
doar bătrânul vraci aice,
duhuri, poate să vă cheme!
maistru vraci, și-s eu stapânul!
Hai, că pun eu azi la cale
toate duhurile sale!
Știu pe dinafară
farmecele lui,
și minuni, ca dânsul,
fac, fără să-i spui.
Iute! Iute
adă apă,
să înceapă
rotitoare
valuri-valuri pe-ntrecute
să se verse-n scăldătoare!
Vino dar, mătură roasă!
Ia-ți mantaua zdrențuroasă!
Slugă-ai fost, fii iară slugă!
Fă-mi pe voie dintr-o fugă!
Capătă-ți picioare,
sus răsară-ți cap.
Du-te, poartă-mi, adă-mi
doinițele-n trap!
Iute! Iute
adă apă,
să înceapă
rotitoare
valuri-valuri pe-ntrecute
să se verse-n scăldătoare!
Iată-mi-l fugind pe cale!
Umple donițele-n vale,
ca un fulger mi se-ntoarnă,
un potop de valuri toarnă,
pleacă, vine iară!
Colcăie-n bazin,
saltă, crește apa,
a, dar este plin!
Ho! străine!
Scalda-i plină
la hodină,
ca-nainte!
Ah, pricep... amar de mine!
Vorba mi-a pierit din minte!
Vorba, vai! Ce cată spusă
ca să-l facă iar ce fuse!
Fuge, vai, și vine-n grabă!
Mătură, de-ai fi de treabă!
Tot mai mult aduce,
toarnă tot mereu,
vai, și mii de râuri
cad pe capul meu!
Șaga-i șagă,
nu-mi mai place!
Stai, tu, drace!
Încă râde?!
Inima-n răcori mi-o bagă!
Ce ochi crunți! Ce schime hâde!
O, dar ai ieșit din iaduri
ca să faci prin casă vaduri?
Unde caut, pretutindeni,
parcă-i un puhoi cu grindeni!
Mătură netoată,
stai pe loc, îți spun!
Băț, ce-ai fost odată,
nu mai fi nebun!
Nu ascultă?!
Hai tu numa!
Căci acuma
cu toporul
fără de zăbavă multă
am să-ți potolesc eu zorul!
Iată-mi-l! Târâș s-arată!
De m-arunc la tine-odată,
nici nu mântui tot cuvântul,
una fi-vei cu pământul!
L-am crăpat în două!
L-am lovit la mir!
Pot s-aștept acuma
și să mai respir!
Iată! Iată!
Că învie
și-mi îmbie
doniți pline
doi acuma dintr-o dată!
Ajutor, puteri divine!
Și aleargă! Curg pâraie,
pretutindeni prin odaie!
Ce priveliște avană!
Vraciul! - Maistre, fă-ți pomană!
Duhurile tale,
doamne,-și fac de cap
le-am chemat, și-acuma
nu mai pot să scap!
- Măturice!
Stai cuminte
ca nainte...
căci la vreme
doar bătrânul vraci aice,
duhuri, poate să vă cheme!
Stropi de nectar - Johann Wolfgang von Goethe
Când Minerva, ca s-arate
prețuirea pentru-alesu-i
Prometeu, din cer i-aduse
de nectar o cupă plină,
spre a-și ferici pe oameni
și spre-a le sădi în suflet
simțul artelor frumoase;
sprintenă-și zori ea pasul,
nu cumva să prindă veste.
Jupiter; și cupa de-aur
șovăi și pe pământul
verde câțiva stropi picară...
iute-albinele-i luară
urma, și sorbiră harnic;
Fluturul se află în treabă
ca și el un strop să fure;
chiar năsâlnicul păianjen
lunecă și supse strașnic.
Norocoase-au fost acestea
și-alte gingașe gângănii,
căci împart cu muritorii
astăzi deopotrivă cea mai
mândră desfătare - arta.
prețuirea pentru-alesu-i
Prometeu, din cer i-aduse
de nectar o cupă plină,
spre a-și ferici pe oameni
și spre-a le sădi în suflet
simțul artelor frumoase;
sprintenă-și zori ea pasul,
nu cumva să prindă veste.
Jupiter; și cupa de-aur
șovăi și pe pământul
verde câțiva stropi picară...
iute-albinele-i luară
urma, și sorbiră harnic;
Fluturul se află în treabă
ca și el un strop să fure;
chiar năsâlnicul păianjen
lunecă și supse strașnic.
Norocoase-au fost acestea
și-alte gingașe gângănii,
căci împart cu muritorii
astăzi deopotrivă cea mai
mândră desfătare - arta.
Aș pune cruce sărăciei - Heinrich Heine
Aș pune cruce sărăciei mele
de-aș fi un pictor meșter de icoane,
să zugrăvesc tablouri după toane,
ïmpodobind biserici și castele.
Potop de daruri, aur și coroane,
de-aș ști clavir, vioară ca, prin ele,
să desfătez boierii-n cafenele
ori să culeg aplauze-n saloane.
Nu-mi va zâmbi norocul niciodată:
pe lume tu mi-ești singurul tezaur,
tu, artă fără pâine, poezie!
Și, ah! când alți petrec și se desfată,
când vinul spumegă-n pahare de-aur,
eu însetez, ori beau - pe datorie...
de-aș fi un pictor meșter de icoane,
să zugrăvesc tablouri după toane,
ïmpodobind biserici și castele.
Potop de daruri, aur și coroane,
de-aș ști clavir, vioară ca, prin ele,
să desfătez boierii-n cafenele
ori să culeg aplauze-n saloane.
Nu-mi va zâmbi norocul niciodată:
pe lume tu mi-ești singurul tezaur,
tu, artă fără pâine, poezie!
Și, ah! când alți petrec și se desfată,
când vinul spumegă-n pahare de-aur,
eu însetez, ori beau - pe datorie...
Eroi în zdrențe - Sándor Petőfi
Să-mbrac în haine pe măsură
și-n rime mândre versul meu,
să poată mai ușor străbate
azi prin saloane, - pot și eu.
Ci gândurile mele sfinte
nu-s tineri leneși cari se-mbracă
la modă, în mănuși și fracuri,
și cari trăiesc ca să petreacă.
Azi spada nu mai zăngănește
și pușca ruginită doarme.
Dar e război!... în luptă însă
slujesc idei în loc de arme.
Acolo stau și eu în luptă,
între soldații ăstui veac!
eu lupt cu versuri: un războinic
e orice cântec care-l fac.
Ostași în zdrențe, dar eroici,
dintr-înșii laș nici unul nu-i...
și vitejia face cinstea
unui ostaș, nu haina lui!
Și nu mă-ntreb eu: după moartea-mi
trăi-vor cântecele mele?
Să piară, de li-i scris scris, în luptă,
eu nu mă îngrijesc de ele.
Dar sfântă-i cartea unde-or zace
ideile-mi de mult uitate:
mormânt d-eroi care muriră
în lupta pentru libertate!
și-n rime mândre versul meu,
să poată mai ușor străbate
azi prin saloane, - pot și eu.
Ci gândurile mele sfinte
nu-s tineri leneși cari se-mbracă
la modă, în mănuși și fracuri,
și cari trăiesc ca să petreacă.
Azi spada nu mai zăngănește
și pușca ruginită doarme.
Dar e război!... în luptă însă
slujesc idei în loc de arme.
Acolo stau și eu în luptă,
între soldații ăstui veac!
eu lupt cu versuri: un războinic
e orice cântec care-l fac.
Ostași în zdrențe, dar eroici,
dintr-înșii laș nici unul nu-i...
și vitejia face cinstea
unui ostaș, nu haina lui!
Și nu mă-ntreb eu: după moartea-mi
trăi-vor cântecele mele?
Să piară, de li-i scris scris, în luptă,
eu nu mă îngrijesc de ele.
Dar sfântă-i cartea unde-or zace
ideile-mi de mult uitate:
mormânt d-eroi care muriră
în lupta pentru libertate!
29 dec. 2019
Surugiul - Nikolaus Lenau
Vraja dulcei nopți de mai
stăpânea afară,
sus, de-argint pluteau bălai
nori de primăvară.
N-auzeai pe lunci și văi
nici un glas să sune,
singură umbla pe căi
raza blondei lune.
Molcom fremăta abia
numai vântul serii,
spre a nu trezi cumva
pruncii primăverii.
Chiar și tainicul izvor
parcă amuțise,
ca să cruțe-a florilor
parfumate vise.
Cornul său la gură-atunci
Surugiul pune
și-l făcu prin văi și lunci
vesel să răsune.
Și sunau cei patru cai
sprinteni din copite,
ce prin înfloritul rai
ropoteau grăbite.
Și părea că trec în zbor
și aleargă toate,
speriind în goana lor
liniștea din sate.
Când, prin raiul ce-l zărim
cum străbatem, iată
fără veste-un țintirim
ochilor s-arată.
Zidul mohorât stătea
sprijinit de stâncă,
crucifixul sfânt veghea
sus, în jale-adâncă.
Surugiul domolind
dintr-o dată trapul,
sus, la crucifix, privind,
trist întoarce capul.
- Ierți, măria-ta, de-oprim,
însă n-am ce face:
colo, sus, în țintirim
un tovarăș zace.
Și de câte ori mă-ntorn,
mă îneacă plânsul:
nimeni nu suna din corn
mai frumos ca dânsul!
Și de câte ori revin
pe-aste locuri iarăși,
trebuie să-i cânt puțin
bunului tovarăș!
Către țintirim deci el
cornul și-l îmbie,
să-l audă-n somn acel
ațipit sub glie;
Și-un atât de dulce zvon
dintre stânci pătrunde,
parcă mortul postilion
din mormânt răspunde.
Repede porni la drum
goana cea nebună:
tângâiosul corn și-acum
în auz îmi sună...
stăpânea afară,
sus, de-argint pluteau bălai
nori de primăvară.
N-auzeai pe lunci și văi
nici un glas să sune,
singură umbla pe căi
raza blondei lune.
Molcom fremăta abia
numai vântul serii,
spre a nu trezi cumva
pruncii primăverii.
Chiar și tainicul izvor
parcă amuțise,
ca să cruțe-a florilor
parfumate vise.
Cornul său la gură-atunci
Surugiul pune
și-l făcu prin văi și lunci
vesel să răsune.
Și sunau cei patru cai
sprinteni din copite,
ce prin înfloritul rai
ropoteau grăbite.
Și părea că trec în zbor
și aleargă toate,
speriind în goana lor
liniștea din sate.
Când, prin raiul ce-l zărim
cum străbatem, iată
fără veste-un țintirim
ochilor s-arată.
Zidul mohorât stătea
sprijinit de stâncă,
crucifixul sfânt veghea
sus, în jale-adâncă.
Surugiul domolind
dintr-o dată trapul,
sus, la crucifix, privind,
trist întoarce capul.
- Ierți, măria-ta, de-oprim,
însă n-am ce face:
colo, sus, în țintirim
un tovarăș zace.
Și de câte ori mă-ntorn,
mă îneacă plânsul:
nimeni nu suna din corn
mai frumos ca dânsul!
Și de câte ori revin
pe-aste locuri iarăși,
trebuie să-i cânt puțin
bunului tovarăș!
Către țintirim deci el
cornul și-l îmbie,
să-l audă-n somn acel
ațipit sub glie;
Și-un atât de dulce zvon
dintre stânci pătrunde,
parcă mortul postilion
din mormânt răspunde.
Repede porni la drum
goana cea nebună:
tângâiosul corn și-acum
în auz îmi sună...
Prevestire - Nikolaus Lenau
Dup-atâta ger, ce dulce
bate vântul pe câmpii!
Un copil zdrențos mi-aduce
viorele timpurii.
Dureros e ca salutul
cel dintâi al primăverii
să-l primești tu chiar din mâna
umilită de mizerii.
Dar a zilelor frumoase
îmbucurătoare veste,
când mi-o dă nenorocirea,
mie mult mai scumpă-mi este:
Astfel, suferința noastră
generației ce vine
îi aduce blând solia
unor vremuri mai senine.
bate vântul pe câmpii!
Un copil zdrențos mi-aduce
viorele timpurii.
Dureros e ca salutul
cel dintâi al primăverii
să-l primești tu chiar din mâna
umilită de mizerii.
Dar a zilelor frumoase
îmbucurătoare veste,
când mi-o dă nenorocirea,
mie mult mai scumpă-mi este:
Astfel, suferința noastră
generației ce vine
îi aduce blând solia
unor vremuri mai senine.
Vântul - Nikolaus Lenau
Departe, în străini plecam...
privii în urma mea pierdut;
spunând ceva mi-a apărut
iubita, sus, la geam.
Ea mi-a trimis un blând cuvânt -
tovarăș bun pe drum pustiu...
dar ce mi-a spus, nu pot să știu,
că s-a pierdut în vânt.
Și dacă n-oi mai întâlni-o,
tu, vânt sălbatec, rău ce-mi ești,
nu ți-e de-ajuns?... să-mi mai răpești
și cel din urm-adio?
privii în urma mea pierdut;
spunând ceva mi-a apărut
iubita, sus, la geam.
Ea mi-a trimis un blând cuvânt -
tovarăș bun pe drum pustiu...
dar ce mi-a spus, nu pot să știu,
că s-a pierdut în vânt.
Și dacă n-oi mai întâlni-o,
tu, vânt sălbatec, rău ce-mi ești,
nu ți-e de-ajuns?... să-mi mai răpești
și cel din urm-adio?
Cale - Elena Armenescu
Prin credinţă şi cunoaştere
pe calea înfrânării şi răbdării
cu evlavie şi smerenie
ajungi
la treapta
iertătoare şi generoasă
a iubirii
oțel şi totodată ceară
ce se curbează, se modelează
fără să se rupă sau topească
binecuvântând legea cerească
a harului primit sau dobândit
prin voinţa Domnească.
Am cunoscut suferinţa fizică
și din lăcaşul armoniei mi-am zis:
Am s-o fac să dispară
prin cunoaştere
am să ştiu mai întâi cum ia naştere
cum creşte
cum se extinde
și cuprinde
încet sau cu brutalitate
măruntaiele toate.
Mai târziu am descoperit
suferinţa sufletului
și mi-am şoptit:
Iată! Cunoaşterea este limitată
și această apăsare
suferința
nu o vezi izbăvită
decât prin poruncă
descântată
rostită incantatoriu
ca la graniţa cu purgatoriul
alungată cu o mantră
de golire, de curăţire
a locului îndurerat
vremelnic ocupat
de ceva ce se mlădie
prin oase
prin structurile nervoase
din cap spre călcâi
mai întâi
apoi
spre braţe îţi dă ocol
te încrucişează şi te face
cruce de ace.
Doar
prin credinţă şi cunoaştere
pe calea înfrânării şi răbdării
cu evlavie şi smerenie
ajungi la treapta
iertătoare şi generoasă
a iubirii
oțel şi totodată ceară
ce se curbează, se modelează
fără să se rupă sau topească
binecuvântând legea cerească
a harului primit sau dobândit
prin voinţa dumnezeiască.
Parabolă - Elena Armenescu
Azi am fost din nou
la nucul de argint
așa cum sta, în plină lumină, singur
în mijlocul câmpiei,
acoperită de zăpadă
srălucitoare, orbitoare
cu crengile proiectate pe cer,
scriind parcă un fragment
dintr-o istorie secretă,
frescă, scheletul unei biografii oculte
a pământului
parcă era sufletul meu
rămuros, filigranat
spiralat, răsucindu-se,
amestecându-se în ondulaţiile cosmice,
insesizabil,
spre semnul adâncului
nostalgic îndreptându-se
spre Inaccesibil.
Râvnind mereu cerul - Elena Armenescu
Cobor panta sacră a cerboaicei,
spre rostogolirea râului
părăsind piscul însingurat
lăsându-l pradă trăznetului
fulgerului
cobor cu gândul întoarcerii
jinduind, venind mereu după cer
și crucea păsării vii
ce-mi puse pecetea zborului
la mari înălţimi.
Pe cărarea cerboaicei,
în străluciea spectrală a văzduhului
vreau să mă întorc
depărtându-mi braţele
cruce devenind, îmbrăţişare,
pregătită de înălţare, de zbor...
Braţele, mâinile, aripile
râvnind mereu cerul.
Urc
în o
cultă chemare.
Abecedar - Grigore Vieru
mă jucam în cuvinte.
Jucam prost -
am pierdut aproape
toate cuvintele.
N-aveam de la cine
lua altele.
Tata era luat
și dus departe.
Mama tăcea.
Acum încep
să învăț din nou cuvintele.
Vai, la vârsta mea
ce greu e să le-nveți!
Până când spun mamă
îmi crește mare feciorul,
până când spun tată
îmi albește capul.
N-am timp de pierdut,
mă silesc să le-nvăț
măcar pe cele mai sfinte.
Încep să fac cântece
cu numai două cuvinte.
A murit o țărancă - Grigore Vieru
în focul care a trecut.
În care s-a pierdut și tata,
dar socoteala nu e dreaptă.
A murit o țărancă la noi,
infarct miocardic, luați seama.
Printre cei pierduți în război
socotiți și pe mama.
Ba un război, ba n-a plouat,
ba lunecă la vale-un sat,
ba ne amenință atomul,
nu mai rezistă, doamne, omul!
A murit o țărancă la noi,
infarct miocardic, luați seama.
Printre cei pierduți în război
socotiți și pe mama.
Ba un război, ba altceva,
nu mai rezistă inima.
Infarctul și în sat pătrunde.
Infarct la un țăran? De unde?!
A murit o țărancă la noi,
infarct miocardic, luați seama.
Printre cei pierduți în război
socotiți și pe mama.
Ba un război, ba n-a plouat,
ba lunecă la vale-un sat,
ba ne amenință atomul,
nu mai rezistă, doamne, omul!
A murit o țărancă la noi,
infarct miocardic, luați seama.
Printre cei pierduți în război
socotiți și pe mama.
Ba un război, ba altceva,
nu mai rezistă inima.
Infarctul și în sat pătrunde.
Infarct la un țăran? De unde?!
A murit o țărancă la noi,
infarct miocardic, luați seama.
Printre cei pierduți în război
socotiți și pe mama.
Aer verde, matern - Grigore Vieru
după copii
și după iubită
n-am mai aproape pe nimeni
ca ploaia.
Numai de obrazul mamei
mă lipesc așa
ca de ploaie.
Numai pe copii
îi las să mi se urce așa
în spate.
Și numai cu iubita
mă împletesc în dragoste
așa.
Am sentimentul că dacă orbesc,
aș putea să văd cu stropi de ploaie.
Cu ploaia
aș putea să-mi cânt plaiul
de mi-ar seca graiul.
Ploaie, tu -
aerul meu verde, matern!
Nu știu alții cum sunt,
dar eu,
fără tine, mă usuc
ca o foaie.
toate
cântecele mele neînțelese
sunt rugăciuni pentru ploaie.
Albina - Grigore Vieru
pe care aerul îi iubeşte şi-i ţine.
Marin Sorescu
lui lurie Sadovnic
mă-ntorc, o, soro, iar la tine
cu vorbe cât mai pământeşti,
căci unde nu eşti tu nu-i bine,
nici unde necântată eşti.
Cuvine-se-n cuvânt de aur
să te îmbrac şi nu-1 găsesc.
Nici nu ştiu cum să-ncep mai bine
pe nimeni eu să nu jignesc.
Un bob de sare argintie
ești poate pentru necuprins.
Ci pentru noi, pe-a zilei pâine,
ești mierea fără preţ, eşti vis.
Mai trudnic steag şi mai cu pace
nu am văzut şi nici mai sfânt
ca steagul roiului tău mare
în pomul ţării fluturând.
Nu laşi lumina dimineţii
să lucreze singură în tei.
Dar nici cuteaz începe cântul
înaintea cântecului ei.
Trudeşti cât şapte bucuroasă
și-ţi place zborul fără şa
și nimeni, nimeni nu-i în stare
aripa-ţi a o-ncătuşa.
De tine-n suflet şi în cuget
legat la bine şi la rău,
aș vrea pe drumul cel din urmă
să mă petreacă roiul tău.
Aşa este, frate… - Grigore Vieru
râul cel mic
când se varsă
în cel mare,
își pierde numele.
La Pererița şi Criva se vede
câte-un păstor mai bătrîn
strigând desperat
Prutului nostru:
„Unde alergi, omule?!“
Ciobani tinerei
se uită în fluier
ca în traista cea goală.
Ceaţă pe vale,
ceaţă în creieri.
Iar noi mai cântăm.
Banii - Grigore Vieru
Nu mă supăr că n-am bani,
bani puțini, puțini dușmani.
Bani nu am și nici n-au fost,
dar îi văd la omul prost.
Unii nici de pâine n-au,
alții câinelui o dau,
vara mână între lei
ca-ntre pulpe la femei.
Cine-așa te-a împărțit, banule,
nu te-a împărțit cinstit, banule!
Să te-mpartă Dumnezeu, banule,
te-aș cunoaște-atunci și eu, banule!
Cu banul îi tot așa
cum îi și cu dragostea:
când mai bine și când nu,
când deasupra el, când tu.
Am avut și eu un sfânt
Și l-am dat la muzicanți,
muzicanții mi-au cântat
și-au crezut că-s om bogat.
Cine-așa te-a împărțit, banule,
nu te-a împărțit cinstit, banule!
Să te-mpartă Dumnezeu, banule,
te-aș cunoaște-atunci și eu, banule!
bani puțini, puțini dușmani.
Bani nu am și nici n-au fost,
dar îi văd la omul prost.
Unii nici de pâine n-au,
alții câinelui o dau,
vara mână între lei
ca-ntre pulpe la femei.
Cine-așa te-a împărțit, banule,
nu te-a împărțit cinstit, banule!
Să te-mpartă Dumnezeu, banule,
te-aș cunoaște-atunci și eu, banule!
Cu banul îi tot așa
cum îi și cu dragostea:
când mai bine și când nu,
când deasupra el, când tu.
Am avut și eu un sfânt
Și l-am dat la muzicanți,
muzicanții mi-au cântat
și-au crezut că-s om bogat.
Cine-așa te-a împărțit, banule,
nu te-a împărțit cinstit, banule!
Să te-mpartă Dumnezeu, banule,
te-aș cunoaște-atunci și eu, banule!
Boc-boc-boc - Grigore Vieru
Ploaia în umbrelă bate:
- Pot să intru?
- Nu se poate!
Boc-boc-boc!
Ploaia în asfalturi bate:
- Pot să intru?
- Nu se poate!
Boc-boc-boc!
Ploaia în câmpie bate:
- Pot să intru?
- Da, se poate!
La noi - Grigore Vieru
E pace, da! Ci nu știu
cât va luci-n fereastră,
de-aceea-s trist, când, Doamne,
mă uit la spada noastră;
Când văd crescând pe dânsa
rugina, mușchiul verde,
osânza trădătoare
cea care ne va pierde!
În dreptul nume-al Țării
mă mut din asta bahnă,
dar și în El e numai
pustiu și frig, și mahnă.
Unde să fugi când, Doamne,
chiar numele Tău mare
e strâmt pentru atâta
durere și-ntristare?
E pace, da! Ci nu știu
de e și pacea noastră
când numai nenorocul
ne bate in fereastră!
Preasfințitului
Casian Gălâțeanu
îmi întind brațele
spre tine, Doamne,
și mă ating
de fața Patriei mele.
Doamne care mă-nveți
numai lucruri frumoase
și zici: „nu mânia
dobitocul din om
că va trebui să te lupți
cu doi deodată.
Preacucernicului părinte
Constantin Galeriu
părinte,
Eu nu știu dacă viața
m-a îndrăgit.
Și nu știu dacă moartea
mă urăște.
Dar caldă
asta o știu
va trebui să fie crucea
pe care ochii voi inchide.
Caldă, Părinte, de sângele meu.
Binecuvântează-mă.
Nici o stea - Grigore Vieru
atâta timp cât se vede.
Nici un neam nevoiaş,
cât are un cântec, un grai.
Să ai un lăcaş propriu,
un grai al tău, din adânc,
o memorie proprie -
iată ce este Patria.
Hei! Ce cauţi acolo sus?!
Bocancul spaimei cerul a spart.
Pământ bun, negru,
alunecă dus de şuvoaie.
Mulţumeşte mamei!
Câtă vreme rămân
mamele jos pe pământ,
nici o ţară nu este săracă.
Pictează-mi o miriște - Grigore Vieru
vin la noi să vadă
eclipsa de soare.
Sunt multe azi de văzut.
Taţi sărind ca armăsarii
pe fiicele lor.
Nepoţi violându-şi bunicile.
Copii româno-arabi, fără tată,
negrișori cârlionţaţi, fără părinţi,
luând la Română zece,
căpătând premii
cu doinele noastre.
Adolescente pierdute
prin pustiul cel sur
al bărbilor moşnegeşti.
Iepe bine hrănite
în baruri de noapte
întinse
pe genunchii
politrucilor comerciali.
Muieri de generali, plictisite,
împreunate
cu dulăii care
casa le-o străjuiesc.
Medici care lungesc penisul,
măresc
sânii domnişoarelor.
Cântece leşinate
moțăind în vagin.
Eclipsă de soare.
Popor blestemat.
M-am săturat de simboluri,
pictează-mi o mirişte.
Mi-e dor de copilărie.
De Prut. De linişte.
Actori cerşind. Poeţi
care scriu franţuzeşte. Auzi
englezește cântând.
Învăţătoare şi doctoriţe care,
plecate din satele noastre,
trimit din Italia şi Israel
scrisori de iubire soţilor -
se câştigă bine acolo,
vor avea copiii la toamnă
cu ce merge la şcoală.
Bătrâni care se roagă să moară.
Eclipsă de pâine.
Popor blestemat.
M-am săturat de simboluri,
pictează-mi o mirişte.
Mi-e dor de copilărie.
De Prut. De linişte.
Nicolai Costenco, poetul
care şi-a scris poemele
pe caietul de gheaţă siberian.
Labiş, copilul genial, ucis
de roţile unui tramvai.
Inima lui Nicolae Testemiţanu
sfâșiată de colţii fiarei roşii.
Poetul A. E. Baconsky,
actorul Toma Caragiu,
mireasa cântecului, Doina Badea -
jertfe ale cutremurului.
Dumitru Matcovschi strivit
de roţile autocarului.
Doina şi Ion Aldea-Teodorovici
căutându-şi dreptatea în Cer.
Ucraineanul Ion Dumeniuc
murind pentru cauza
limbii Române.
Evreul Bruchis şi neamul Klaus Heitmann,
acoperiți cu noroi, pentru că
ne omenesc Istoria.
Nichita Stănescu, Marin Sorescu,
Petre Teodorovici
răpuşi de ciroză. Ioan
Alexandru pe crucea suferinţei
Răstignit.
Şi parcă n-a fost şi nu-i
destul numai atât -
puhoaie pline de furie şi groază
năvălesc peste noi.
Ţărani care plâng
îngropați în nămol.
Meri în floare ucişi
de ghiulele de gheaţă.
Câmpii şi păduri
pârjolite de focul
soarelui răzbunător.
Eclipsă de îngeri.
Popor blestemat.
M-am săturat de simboluri,
pictează-mi o mirişte.
Mi-e dor de copilărie.
De Prut. De linişte.
Ilaşcu aruncat în cuşca de fier.
Optzecişti geniali,
pașoptişti retrograzi,
decrete. Simpozioane.
Mafii şi droguri. Ţărănişti. Liberali.
Comunişti. SIDA. Interfrontişti.
Asasinări. Rusia. NATO. Găgăuzia.
Turci care ne coc pâinea.
Stele pe care foiesc păduchii.
Călugări şi pusnici
care se apără de viitor.
Lupte nedate. Nici nu
se mai plânge măcar.
Bărbaţi de nimic,
voind să strige,
se udă pe ei.
Ţară scoasă la licitaţie.
Dorul veşnic repaus
al martirilor.
Eclipsă a toate.
Popor blestemat.
M-am săturat de simboluri,
pictează-mi o mirişte.
Mi-e dor de copilărie.
De Prut. De linişte.
Acolo pe unde
trecuse ieri Podul de Flori,
fericirea lui de o zi,
azi parcă s-au înnodat,
ca nişte câini,
Toate frontierele
dintre lumi.
Creşte din nou
suferința noastră
ca un Prut revărsat.
Doamne,
ce vor fi având cu noi?!
28 dec. 2019
Ioana - Dimitrie Bolintineanu
Ştiţi voi crinul ce străluce
în Vescopolis frumos?Păru-i ca o rază dulce
cinge corpu-i până jos.
Este tânăra Ioană,
nimfa albă din Vardar,
e româna macedoană,
dulce ca ceresc nectar.
Patru neamuri o reclamă,
șeapte sate mâna-i cer.
Toţi cu toţii o aclamă,
rază ce-a venit din cer!
Acvila lăsându-şi zborul,
boabe ia din mâna sa,
turcul părăsind Bosforul,
vine a o vizita.
Graţiile-i sunt surate,
poartă jocu-n jocul ei
și plăcerile-adorate
zbor pe anii-i tinerei.
Geniul pe frunte-i zboară;
peste umbre şi vulvori
umbra-i dulce şi uşoară
e o noapte peste zori!
Buza ca mărgăritarul
are-un fermec foarte rar,
crez că a băut nectarul
din al zeilor pahar.
Ochii-i sunt dulci viorele
ce la soare strălucesc,
genele lungi, aurele,
răsfrâng umbre şi lucesc.
Sânu-i e o dulce floare;
două roze pe doi crini,
sub al amorului soare
tremură pe dulcii sâni.
Eu mă duc, vis de dulceaţă!
Tu n-o să mă mai zăreşti.
Tu mă laşi să plec cu viaţă
și, vai! Inima-mi opreşti!
Plopul - Dimitrie Bolintineanu
Eu aveam un plop de vale
verde ca un smărăndel.
Trecătorii stând în cale
înnoptau cătând la el.
Însă toamna a venit,
plopul meu s-a veştezit.
Dacă prinţul ce domneşte
ar fi vrut a mi-l schimba
pe coroana ce luceşte
ca un soare-n fruntea sa,
Încă nu aş fi schimbat
plopul meu ce s-a uscat.
Vârfu-i peste stânci pletoase
de departe îl vedeam,
și-nnoptând prin văi râpoase
după el mă îndreptam.
Însă toamna a venit,
plopul meu s-a veştezit.
Dacă tânăra domniţă
plopul meu mi-ar fi cerut,
dându-mi dulcea ei guriţă
șapte ani ca s-o sărut,
Nici atunci eu n-aş fi dat
plopul meu ce s-a uscat.
verde ca un smărăndel.
Trecătorii stând în cale
înnoptau cătând la el.
Însă toamna a venit,
plopul meu s-a veştezit.
Dacă prinţul ce domneşte
ar fi vrut a mi-l schimba
pe coroana ce luceşte
ca un soare-n fruntea sa,
Încă nu aş fi schimbat
plopul meu ce s-a uscat.
Vârfu-i peste stânci pletoase
de departe îl vedeam,
și-nnoptând prin văi râpoase
după el mă îndreptam.
Însă toamna a venit,
plopul meu s-a veştezit.
Dacă tânăra domniţă
plopul meu mi-ar fi cerut,
dându-mi dulcea ei guriţă
șapte ani ca s-o sărut,
Nici atunci eu n-aş fi dat
plopul meu ce s-a uscat.
Timpul - Dimitrie Bolintineanu
Pe malul cel verde ce râul stropeşte,
un om după cale puţin s-odihneşte,
visând fericit!
Iar razele zilei cu umbrele serii
sub ochii-i se luptă în sânul tăcerii
pe val adormit.
Pe măgură luna se-nalţă-atunci plină
și varsă pe fluviu un val de lumină,
un brâu lucitor;
eterul albastru cu stele aurite
se scaldă prin valuri uşor încreţite
de vântul uşor.
Pe fluviul luciu o barcă s-arată
cu pup-aurită, cu flori cununată,
cu văl de satin,
cu june fecioare ca visuri frumoase
ce-n viaţa fugindă se-nclin amoroase
pe-al nostru trist sân;
un om cu cosiţe şi gene albite,
cu braţe secate, cu feţe pălite,
cu coasa de fier,
apare în barca cu dalbe fecioare
e timpul; iar ele sunt blândele oare
ce vin şi iar pier.
Şi barca se duce prin valuri purtată;
iar grupa de fete de visuri se-mbată,
de viaţă se-ncânt;
cosița lor saltă sub aurea dulce
și flacăra lunii pe brâul lor luce,
și iată cum cânt:
„Vin' cu noi, străine june,
să te-mbeţi de răsfăţări,
vin' pe tinere cunune
de adună desfătări!
Vin' cu roze de-mpleteşte
anii tăi ce fugători,
pân' ce timpul nu coseşte
ale vieţii tale flori!
Să n-amâi plăcerea dulce!
Timpul este-amăgitor
ce răpeşte nu mai duce
fragedului muritor.
Astăzi toate pentru tine
jos în lume strălucesc,
și plăcerile divine
cu-a ta viaţă se-mpletesc.
Mâine se vor stinge toate
ca parfumul serii-n vânt,
al tău suflet mâine poate
s-o preface în mormânt.
Timpul trece, vin' mai tare!
Toate câte-n viaţă plac
trec cum trece-o sărutare;
toate lacrime se fac.
vin acum la fericire!
Mâine fi-va prea târziu,
vino până ai simţire,
până sufletul ţi-e viu!"
Spre barca ce fuge pe fluviu la vale
străinul îndreaptă cătările sale,
ce râură dor;
întinde-a sa mână şi sufletu-i bate,
răpit de dorinţe ce viu îl străbate
de vise d-amor;
dar vasul se duce şi-n umbră dispare.
Se stinge cu-ncetul cereasca cântare
pe râul tăcut.
În darn călătorul s-o urme se-ncearcă
și râuri de lacrimi ai săi ochi îneacă,
căci timpu-a trecut.
un om după cale puţin s-odihneşte,
visând fericit!
Iar razele zilei cu umbrele serii
sub ochii-i se luptă în sânul tăcerii
pe val adormit.
Pe măgură luna se-nalţă-atunci plină
și varsă pe fluviu un val de lumină,
un brâu lucitor;
eterul albastru cu stele aurite
se scaldă prin valuri uşor încreţite
de vântul uşor.
Pe fluviul luciu o barcă s-arată
cu pup-aurită, cu flori cununată,
cu văl de satin,
cu june fecioare ca visuri frumoase
ce-n viaţa fugindă se-nclin amoroase
pe-al nostru trist sân;
un om cu cosiţe şi gene albite,
cu braţe secate, cu feţe pălite,
cu coasa de fier,
apare în barca cu dalbe fecioare
e timpul; iar ele sunt blândele oare
ce vin şi iar pier.
Şi barca se duce prin valuri purtată;
iar grupa de fete de visuri se-mbată,
de viaţă se-ncânt;
cosița lor saltă sub aurea dulce
și flacăra lunii pe brâul lor luce,
și iată cum cânt:
„Vin' cu noi, străine june,
să te-mbeţi de răsfăţări,
vin' pe tinere cunune
de adună desfătări!
Vin' cu roze de-mpleteşte
anii tăi ce fugători,
pân' ce timpul nu coseşte
ale vieţii tale flori!
Să n-amâi plăcerea dulce!
Timpul este-amăgitor
ce răpeşte nu mai duce
fragedului muritor.
Astăzi toate pentru tine
jos în lume strălucesc,
și plăcerile divine
cu-a ta viaţă se-mpletesc.
Mâine se vor stinge toate
ca parfumul serii-n vânt,
al tău suflet mâine poate
s-o preface în mormânt.
Timpul trece, vin' mai tare!
Toate câte-n viaţă plac
trec cum trece-o sărutare;
toate lacrime se fac.
vin acum la fericire!
Mâine fi-va prea târziu,
vino până ai simţire,
până sufletul ţi-e viu!"
Spre barca ce fuge pe fluviu la vale
străinul îndreaptă cătările sale,
ce râură dor;
întinde-a sa mână şi sufletu-i bate,
răpit de dorinţe ce viu îl străbate
de vise d-amor;
dar vasul se duce şi-n umbră dispare.
Se stinge cu-ncetul cereasca cântare
pe râul tăcut.
În darn călătorul s-o urme se-ncearcă
și râuri de lacrimi ai săi ochi îneacă,
căci timpu-a trecut.
Odiseea lui Ulise. Cântul II - Homer
A doua zi, când se iviră zorii
Trandafirii, feciorul lui Ulise
Din patu-i se sculă, îşi puse haina,
Cu sabia-ascuţită se încinse,
Şi după ce pe dalbele-i picioare
Legă frumoase tălpi, ieşi din casă
Întocmai ca un zeu la-nfăţişare.
Şi porunci la crainicii cu glasul
Răsunător să strige şi să cheme
Pe aheii cei pletoşi la adunare.
Crăiniră ei şi-aheii s-adunară.
Iar când apoi era în păr soborul,
Veni şi el la sfat cu lancea-n mână,
Nu singur, că era-nsoţit în urmă
De doi ogari fugaci. În vremea asta
Minerva-asupra-i revărsa din slavă
Un har dumnezeiesc. Şi toată lumea,
Când el s-apropia, privea uimită.
În jeţul părintesc şezu voinicul,
Bătrânii îi făcură loc. Egiptiu
Deschise vorba cel dintâi, moşneagul
Îngheboşat, de-multe-ştiutorul.
Căci fiul său plecase în corăbii
La Troia sub povaţa lui Ulise,
Războinicul Antif, pe care-n urmă
Ciclopul cel sălbatic îl ucise
În peşteră şi-l pregăti de cină
În urma celorlalţi ai lui tovarăşi.
Ci mai avea trei fii, pe Evrinomos,
Un peţitor şi el; ceilalţi acasă
Vedeau numai de-a tatălui moşie.
Dar tot pe-acela nu-l uita moşneagul,
Ci-l tânguia şi-l căinà de-a pururi.
De-aceea-nlăcrimat luă cuvântul:
„Itacieni, voi daţi-mi ascultare.
De când plecă măritul crai Ulise
Cu armia-n corăbii, niciodată
Noi n-am avut nici sfat, nici adunare.
Şi cine-acum ne strânse? Ce nevoie
Aşa-l sili pe el, bătrân sau tânăr,
Ca să ne-adune? Auzi el oare
Vreo veste că oştirea noastră vine
Şi răspicat vrea nouă să ne-o spuie
Ca unul care-o ştie de nainte?
Sau despre alte treburi de-ale obştii
Va-nştiinţa şi va întinde vorba?
Un om de preţ îmi pare cine-aduce
Mulţimii un folos. Să deie Domnul
Să fie după gândul bun ce-l are!”
Aşa vorbi, iar fiul lui Ulise
Se bucură că i-a menit a bine.
Deci scoală-se voind să cuvânteze
Şi merge în mijlocul adunării
Şi stă-n picioare. Crainicul Pisenor,
Chitit la minte-i pune sceptru-n mână,
Iar el întâi moşneagului răspunse:
„Bătrâne, aci-i şi-l poţi cunoaşte-ndată
Pe cine-a strâns poporul; eu sunt doară,
Căci prea mă doare jalea ce m-ajunse.
N-am nici o ştire despre-ntorsul oastei
S-o spun curat aici ca unul care
Ar şti-o de nainte, nici mi-e gândul
Să cuvântez de treburile obştii,
Ci numai de nevoia mea, de răul
Ce-n casă mă lovi în două chipuri.
Pierdui un tată bun, cârmuitorul
De-odinioară-al vostru, cel de-a pururi
Ca un părinte blând cu toţi supuşii.
Şi iat-acum un rău cu mult mai mare
Stă casa să mi-o năruie şi-avutul
Să-mi spulbere cu totul. Năvăliră
Ca peţitori asupra maicii mele
Şi-n ciuda ei o tot peţesc feciorii
Fruntaşilor de-aici, din toată ţara.
Ei nu-ndrăznesc să meargă la Icariu,
La tatăl ei ce singur poate fiica
Să şi-o-nzestreze el şi s-o mărite
Cu cine-ar vrea şi i-ar veni mai bine,
Ci-mi tabără la noi în toată ziua
Şi-mi taie oi şi boi şi capre grase,
Benchetuiesc şi beau fără măsură
Şi-n mare parte-averea-i risipită,
Căci nu-i un om precum a fost Ulise
Să-ndepărteze de la noi blăstemul.
Să ne-apărăm noi nu suntem în stare
Şi dac-am face-o, vai de noi, căci bieţii
Suntem cu totul nedeprinşi la arme.
M-aş apăra, dacă mi-ar sta-n putere,
Căci prea-i nesuferită starea asta;
În chip înjositor îmi piere casa.
Să vă-nciudaţi şi voi, s-aveţi ruşine,
Că vede lumea de prin ţări vecine.
Vă temeţi şi de-a zeilor mânie,
Ca nu cumva,-ndârjiţi de-aşa păcate,
Pe voi acum să prindă duşmănie.
În numele lui Joe şi-al dreptăţii
Ce întruneşte oameni şi-i desparte,
Curmaţi, prieteni, jaful şi-n cumplita-mi
Durere mă lăsaţi să sufăr singur,
Că nu vă duşmăni preabunu-mi tată
Şi nici un rău nu vă făcu vreodată,
Ca voi acum să vă răstoarceţi răul
Şi să mă duşmăniţi lăsând în voie
Şi păsuind aşa pe-acei nemernici.
Mai folosit aş fi eu dac-avutul
Şi turmele de voi mi-ar fi mâncate,
Căci poate m-aş alege-apoi c-o plată.
Doar m-aş ţinea de voi prin tot oraşul
Şi tot aş stărui până ce-averea
De-a binelea mi-ar fi înapoiată.
Dar astăzi mi-e zadarnică durerea,
De voi, de nepăsarea voastră dată.”
Aşa vorbi răstit cu ochii-n lacrimi
Şi la pământ apoi trânti toiagul,
Şi-a fost cuprins de milă tot poporul.
Tăcură molcom toţi; cu graiuri aspre
Nu cuteză nici unul să-i răspundă,
Doar Antinou aşa-l primi din gură:
„Hei, tinere, care vorbeşti cu ifos,
Tu, nenfrânate, ce ne spui palavre
Ca să ne faci de râs şi de ocară?
De loc nu ţi-s de vină peţitorii,
Ci maică-ta, mehenghe nentrecută.
Căci iată sunt trei ani şi-acuma patru
De când cu şiretenie ne înşală,
Dă tuturor nădejde şi trimite
La fiecare vorbă şi momeală,
Pe când ea are gânduri osebite.
Mai născoci şi-o altă-nşelătură:
La stativele-n casă-i aşezate
Ea începu a ţese-o pânzetură
Subţire şi prelungă,-apoi ne zise:
„Voi tineri peţitori ai mei, acuma
Când răposat e soţul meu Ulise,
Mai aşteptaţi şi nu grăbiţi cu nunta,
Să isprăvesc întâi această pânză,
Să nu mi se destrame urzitura,
Că vreau să fie giulgiul lui Laerte,
Când nemiloasa moarte o să-l culce,
Ca nu cumva femeile-aheene
Să aib-alean pe mine, că din parte-mi
Fu socrul meu negiulgiuit la moarte,
Când el agonisise-atâta-avere”.
Aşa ne spuse şi-o crezurăm, proştii,
Ea ziua tot lucra la pânza mare,
Dar peste noapte la lumini de torţe
Ea deşira tot ce lucrase ziua.
Aşa ne tot prosti trei ani de-a rândul
Şi o crezurăm noi, dar iat-acuma,
În anul cel de-al patrulea ne-o spuse
Femeia care bine o ştiuse,
Şi noi am apucat-o şi-am văzut-o
Cum dânsa deşira frumoasa-i pânză.
De-aceea şi silită de nevoie
Ţesutul şi-l găti până la urmă.
Dar ca s-o ştii şi tu şi tot poporul,
Aşa-ţi răspund prin mine peţitorii:
Dă drumul mamei tale şi-o zoreşte
Să ia de soţ pe cine-o sfătuieşte
Părintele-i şi-i place ei mai bine.
Iar dacă mult aşa ne va mai fierbe
Cu darurile ei şi cu ştiinţa
Ce cu prisos îi dărui Minerva,
De ştie lucru minunat de mână
Şi-o taie capul şi-i aşa măiastră
Cum n-auzim c-au fost odinioară
Frumoasele aheilor, Alcmena
Şi Tiro şi Micena cea-nstemată,
Că n-aveau ele mintea Penelopei,
Ea n-a brodit-o bine de-astă dată,
Că peţitorii n-or să cruţe rostul
Şi bunurile tale câtă vreme
Va face ea cum azi o-nvaţă zeii.
Cu asta dobândeşte mare vază,
Dar tu pierzi o grămadă de-avuţie.
Noi nu plecăm la ţară, la moşie,
Şi nici aiurea până ce cu unul
Din noi, cu cine vrea, nu se mărită.”
Iar chibzuitul Telemah îi zise:
„Cum pot din casa mea să scot cu sila
Pe-aceea care m-a născut pe mine
Şi m-a crescut, o, Antinou! Pe urmă
Ştim noi că tata-i mort şi nu trăieşte
Pe undeva? Şi greu e pentru mine
Să dau despăgubire-aşa de mare
Bunicului, de-i voi trimite-acasă
Cu vrerea mea pe mama.
Apoi şi tata
M-ar pedepsi şi Dumnezeu m-ar bate,
Căci mama, la plecarea ei de-acasă,
Se va ruga de-amarnicele Furii,
Şi oamenii mă vor huli pe mine.
Nu pot hain să fiu aşa cu mama.
Şi dacă vouă vi-i necaz de asta,
Plecaţi din casă, pregătiţi aiurea
Ospeţele, mâncaţi avutul vostru
Poftindu-vă pe rând unii pe alţii.
Iar de vă pare vouă mai cu cale
Şi cu folos să spulberaţi averea
De la un singur om, daţi iama-ntr-însa.
Dar eu într-ajutor chema-voi zeii
Ca să vă dea răsplata cuvenită
Şi-n casa noastră să v-ajungă moarte
Nerăzbunată.” Aşa vorbi voinicul,
Iar Joe cel cu ochii mari trimite
Doi vulturi care zboară de pe munte.
Ei zboară un răstimp cum bate vântul,
Alăturaţi, cu àripile-ntinse,
Dar când ei pe la mijloc se-arătară,
Deasupra adunării zgomotoase
Rotindu-se, din àripi ei bătură,
În ochii peţitorilor priviră
Pieirea lor vestind, şi sfâşiindu-şi
Cu ghearele grumajii şi obrajii,
La dreapta o zbughiră prin oraşul Itacian.
Şi când văzură-aheii
Aceste zburătoare, se ciudiră
Şi nu se dumireau ce o să fie.
Dar al lui Mastor fiu, moş Aliterse,
Viteazul care printre cei de-o seamă
Era mai bun tâlcuitor de semne
Şi la ştiinţa zilelor de mâne,
Cu bun temei aşa-ncepu vorbirea:
„Itacieni, voi daţi-mi ascultare
Să cuvântez şi să vă spun anume
Părerea-mi despre peţitori, căci mare
E pacostea ce-i paşte-acum pe dânşii,
Doar nu va zăbovi prea mult Ulise
Departe de iubiţii lui. Aproape
Fiind el undeva, le unelteşte
Acestor procleţi tuturor pieirea,
Ba vom păţi-o şi-alţii mulţi din ţară,
De prin ostrovul limpede Itaca.
Deci noi să chibzuim cu mult nainte
Cum s-ar putea să-i înfrânăm odată
Ori ei să-şi curme jaful de la sine
Şi asta le-ar fi lor pe loc mai bine.
Eu nu sunt ghicitor pe apucate,
Ci ştiutor deplin precum arată
Ce-i prevestisem lui Ulise-odată
De-a fir-a păr cum are să-i se-ntâmple,
Când el cu oastea-i a plecat la Troia.
I-am spus că după multele-i păţanii
Şi după ce-şi va pierde pe tovarăşi,
În douăzeci de ani se va întoarce
La el acasă neştiut de nimeni.
Şi toate acestea se-mplinesc acuma.”
Dar Evrimah, feciorul lui Polibos,
Aşa se năpusti la el: „Moşnege,
Mai bine du-te-acasă şi ghiceşte
La fiii tăi, ca nu cumva vreodată
Să li se-ntâmple vrun necaz, şi lasă
Pe mine-aici, că sunt cu mult mai meşter
Ca tine-n prorocire. Câte păsări
Nu zboară-n veci sub soare! Dar nu toate
Sunt oamenilor piază-rea sau bună.
Ulise-acum o fi pierit departe
Cum trebuia să pieri şi tu cu dânsul,
Că n-ai mai fi putut cobi atâta
Şi nu l-ai fi-nteţit aşa cu gura
Pe îndârjitul Telemah, că doară
Vei căpăta vrun dar la tine-acasă
Din partea lui. Dar eu ţi-oi spune una,
Şi spusa mea va fi îndeplinită:
De-l mai smomeşti şi-l mai întarţi pe tânăr,
Tu hâtru vechi şi ştiutor de multe,
Chiar el întâi va pătimi mai tare
Şi tot nu va putea să-şi facă voia.
Apoi pe tine te-om globi, bătrâne,
Aşa de greu ca-n suflet să te doară
Ba chiar să-ţi fie toată-amărăciunea.
Dar eu pe Telemah în faţa lumii
Îl sfătuiesc pe mama s-o îndemne
Să meargă ea la tatăl ei acasă.
Părinţii ei au s-o mărite-acolo
Şi au să-i deie-aşa de multă zestre
Cum i se cade fetei lor iubite.
Căci nu se vor lăsa de loc aheii
De greul lor peţit. Doar nu ne temem
De nime, nici de Telemah cel gureş,
Nici vrem să ştim cumva de prorocia
Zadarnică ce tu ne-o-ndrugi, bătrâne,
Ca astfel să te duşmănim mai tare.
Averea-i vom mânca-o fără milă
Şi ea va tot scădea până ce-amână
Nuntirea-i cu aheii Penelopa.
De dragul ei noi aşteptăm de-a pururi,
Ne tot sfădim râvnindu-i frumuseţea
Şi nu umblăm la altele, cu care
Ni-i dat să ne-nsoţim fieştecare.”
Iar socotitul Telemah răspunse:
„Voi, peţitori măriţi, în treaba asta
Eu nu vă rog şi nici mai stau de vorbă;
O ştiu doar cei-de-sus şi toţi aheii.
Dar daţi-mi mie-un vas să plec pe mare
Şi douăzeci de oameni să iau drumul
Încoace-ncolo, să mă duc la Sparta
Şi la oraşul nisipos, la Pilos.
Să-ntreb de vine tatăl meu, că poate
Mi-ar spune-un om ceva ori auzi-voi
Vrun zvon purces din slavă, care face
Pe oameni şi mai lăudaţi să fie.
De-oi şti că el viază şi-o să vie,
Mai pot s-aştept un an, cu tot necazul.
Dar dac-aud că-i mort şi nu mai este,
Napoi venind, îi-nalţ mormânt în ţară
Şi-i fac o-nmormântare strălucită,
Cum sunt dator, şi-apoi mărit pe mama.”
Aşa grăind, el şade jos pe scaun.
Atunci se scoală Mentor, un prieten
Al lui Ulise, care casa-i toată
I-o-ncredinţase când pleca la Troia
Şi-orânduise de bătrân s-asculte,
Ca el să ţie toate-n stare bună.
Şi, om cu cap, aşa vorbi bătrânul:
„Itacieni, voi daţi-mi ascultare
Să cuvântez. De-acum să nu mai fie
Vrun domn stăpânitor pornit spre bine
Şi cruţător şi blând şi cu dreptate,
Ci veşnic rău, tiran şi făr-de-lege,
Căci iată cum a fost uitat Ulise
De toţi supuşii lui, cu care dânsul
A fost aşa de bun ca un părinte!
Dar nu mi-e chiar de peţitorii mândri,
Că ei, mânaţi de cugete viclene,
Fac silnicii, ei doar îşi pun viaţa
Când zilnic storc averea lui Ulise
Gândind că el e dus şi nu mai vine.
Ci mi-e de voi ceilalţi, de tot poporul,
Că staţi aşa-mpietriţi, nu faceţi gură
Şi nu-nfrânaţi odată pe nemernici,
Măcar că sunteţi mulţi, iar ei o mână.”
Dar Leocrit al lui Evènor zise:
„Hainule, bezmeticule Mentor,
Ce vorbă spui şi-ndemni să ne-nfrâneze?
Să fie şi mai numeroşi bărbaţii,
Cu greu ne-or bate şi ne-or da în lături
De la ospăţ. Să vie chiar Ulise
Pe mândrii peţitori să-i afle-acasă
Benchetuind şi să poftească dânsul
Din sală să ne-nlăture; nevasta-i
De loc n-o să se bucure de-ntorsu-i,
Oricât e dorul ei de mare; el acolo
Pieri-va mişeleşte, dacă luptă
Cu noi care suntem mai mulţi la număr.
Deci vorba ta-i prostie. Hai dar, oameni,
Vă-mprăştiaţi la treburi fiecare.
La drum pe Telemah grăbească-l Mentor
Şi Aliters, ei care sunt prieteni
Cu tatăl său de mult. Dar cred că dânsul,
Chiar locului de-ar sta, şi din Itaca
Mai află ştiri şi n-ar mai bate drumul.”
El zise şi pe loc se sparse sfatul.
Poporul tot se răspândi pe-acasă,
Iar peţitorii spre palat porniră.
Dar Telemah s-a dus pe mal departe
Şi mânile spălând în mare-albastră,
Minervei s-a rugat: „Ascultă, doamnă,
Tu care ieri venitu-mi-ai acasă
Şi m-ai povăţuit pe neagra mare
Să mă pornesc, să-ntreb de vine tata
Cel dus de mult, ci nu mă las-aheii
Să fac cum vrei, şi mai ales mişeii,
Trufaşii peţitori”. Aşa se roagă.
Minerva-atunci asemenea lui Mentor
La glas şi la făptură-i se năzare
Pe lângă el şi-i cuvântează astfel:
„Tu n-ai să fii nevrednic, slab de minte,
O, Telemah, dacă bărbata fire
A lui Ulise e sădită-n tine
Spre-a fi şi tu ca el îndemânatic
La faptă şi la grai, călătoria
Nu-ţi poate fi-n deşert şi fără ţintă.
Dar dacă nu eşti fiul Penelopei
Şi-al lui Ulise, atunci mă tem că poate
Tu nu vei izbândi după dorinţă.
Puţini copii s-aseamănă cu tatăl,
Ba cei mai mulţi sunt mai prejos de dânsul,
Puţini şi cei mai buni. Dar cum în viaţă
Tu nu vei fi nici prost şi nici nevolnic,
Eu cuget c-ai să duci la capăt lucrul.
Deci nu te mai uita ce pun la cale
Şi chibzuie să facă peţitorii
Nesocotiţi, că n-au ei cap, nici umblă
Pe drumul drept, nici bănuiesc c-aproape
Li-i moartea şi-n aceeaşi zi cu toţii
Vor fi răpuşi. De loc n-o să-ntârzie
Plecarea ta pe calea cea croită.
Căci eu ca părintesc al tău prieten
Voi pregăti corabie şi însumi
Te-oi însoţi la drum. Deci du-te-acasă
La peţitori, fă rostul de merinde
Şi-n vase-orânduieşte-ţi-le toate.
Ia-n chiupuri vin şi-n tari burdufuri toarnă
Făină care-i mana şi puterea
Bărbaţilor. Eu strânge-voi din gloată
Ortaci de drum tocmiţi de bunăvoie.
Şi cum în schelă sunt atâtea vase
Şi vechi şi noi, voi căuta-ntre ele
Să văd care-i mai bun şi pregătindu-l,
Noi repede-o pornim pe largul mării.”
Aşa-i vorbi Minerva, iar voinicul,
Cum auzi al zânei grai, nu stete,
Ci se grăbi spre-acasă cu mâhnire.
Găsi pe mândrii peţitori în sală.
Pârleau în curte vieri, jupeau la capre,
Iar Antinou ieşi nainte-i vesel,
De mână-l strânse şi-ncepu el astfel:
„Mai las-o moale, Telemah băiete,
Şi nu mai face gură, nu fi aprig,
Nu-ţi pune-n minte vorbă rea, nici lucru,
Ci bea şi ospătează ca nainte.
Ţi-om pune la-ndemână noi de toate,
Corabie şi vâslitori pe-alese,
Ca mai curând s-ajungi la sfântul Pilos,
Să-ntrebi de luminatul tău părinte.”
Iar Telemah lui Antinou răspunse:
„Dar nu mai pot să stau cu voi trufaşii
Şi să petrec în tihnă la ospeţe
Şi tot cu gura-nchisă. Nu vi-i vouă
De-ajuns, o, peţitori , că-mi risipirăţi
Atât-avere dalbă pân-acuma
Cât eu am fost încă un prunc?
Dar astăzi,
Când eu sunt mare şi-nţeleg prea bine
Cuvântul celorlalţi şi creşte-n mine
Şi vlaga şi priceperea,-am să caut
Asupra-vă să fulger moarte-amară,
Ori plec la Pilos, ori rămân în ţară.
Pleca-voi în corabie străină
Şi tot zadarnic n-o să-mi fie drumul,
De n-am un vas al meu, de nu-mi daţi oameni
C-aşa vă vine vouă mai cu cale.
„Grăind smunci el mâna sa din mâna
Lui Antinou. Şi-n vreme ce de masă
Se îngrijeau prin casă, peţitorii
Cu vorbe-nfruntătoare, cu batjocuri
Îl împroşcau. Şi-aşa zicea cutare
Din tinerii semeţi:
„De bună seamă
Gândeşte Telemah să ne omoare.
Deci vrea s-aducă dânsul ajutoare
Din Sparta sau din Pilos nisiposul,
Căci prea de tot se zbate după asta.
Ori vrea s-apuce calea spre Efira,
Ca el de-acolo, din mănoasa ţară
S-aduc-aici otrăvuri pierzătoare
Şi-n vin să le strecoare şi cu ele
Pe toţi să ne răpuie.” Altul zise:
„Dar cine ştie dacă el pe mare
Călătorind şi lăinicind departe
De-ai lui nu va pieri ca şi Ulise.
Şi ne-ar prii aşa mai bine nouă,
Ne-am împărţi avutu-i tot şi casa-i
Am da-o mamei lui şi celui care
I-ar fi bărbat.” Aşa vorbeau flăcăii,
Iar Telemah se coborî-n celarul
Înalt şi-ncăpător pe unde tata-i
Avea grămezi de aur şi de-aramă
Şi lăzi cu haine şi de-ajuns în vase
Ulei mirositor. Steteau-năuntru
Înşiruite la perete chiupuri
Cu vin curat şi vechi, o băutură
Cu gust plăcut, dumnezeiesc, păstrată
De dragul lui Ulise ca să beie
Când el acasă s-ar întoarce-odată
Sleit de-atâtea suferinţi. Celarul
Avea închisă poarta cu canaturi
De scânduri groase, ţapăn încheiate,
Pe unde zi şi noapte sta de pază
Şi-avea de toate grijă chelăriţa,
Bătrâna cea sfătoasă Evriclèa.
Pe ea chemând-o, Telemah îi zise:
”Măicuţă, hai şi scoate-mi în ulcioare
Din vinul cel mai bun păstrat de tine,
Gândind că poate va veni vrodată
Nenorocitul, vrednicul meu tată,
De va putea să scape de la moarte.
Vreo douăsprezece umple-mi şi cu dopuri
Astupă-le vârtos şi în burdufuri
Cusute bine toarnă tu făină
La moară măcinată şi să fie
De douăzeci măsuri făina toată.
Tu singură să ştii de treaba asta.
Să fie strânse toate la o parte,
Căci eu de-acolo le ridic diseară
Când mama în iatac o să se suie
Şi are să se culce. Eu plec mâne
La Sparta şi la Pilos nisiposul
Să-ntreb de tata, s-aflu dacă vine.”
Aşa-i vorbi, iar maica Evriclèa
De groază prinse-a se boci şi astfel,
Cu jale tânguindu-se, -i răspunse:
„Cum te-ai gândit, tu, fătul meu,
la asta? Şi unde vrei să mergi în largul lumii,
Tu singur, fiu iubit? Măritu-ţi tată
Pieri-n străinătate depărtată.
Şi cum te-i duce,-ndată peţitorii
Din urmă vor pândi să te omoare
Cu vicleşug şi-or împărţi-ndesine
Întreagă-averea ta. Rămâi tu dară
Şi bucură-te-n pace de-ale tale.
Nu trebuie să suferi tu necazuri
Nemernicind pe marea cea pustie.”
Dar socotitul Telemah îi zise:
„N-ai grijă, maică, nu voi face asta
De capul meu, un zeu îmi dete sfatul.
Ci jură-te că nu vei spune mamei
Nainte de vreo unsprezece zile
Şi chiar mai bine până ce n-aude
Că eu sunt dus şi n-o apucă jalea,
Ca nu cumva de plâns să-şi strice faţa.”
Aşa el zise, iar bătrâna face
Un straşnic jurământ că nu-l va spune.
Şi după ce se jură pe toţi zeii,
Ea scoate în ulcioare vin şi toarnă
Făină în cusutele burdufuri.
Iar Telemah apoi se-ntoarce-n sală,
S-amestecă-ntre peţitori. Într-asta
La altceva se mai gândi Minerva:
Asemenea lui Telemah la faţă
Schimbându-se, ea colinda oraşul,
Oprea pe oameni şi le da de ştire
Şi-i îndemna spre seară să s-adune
La vasul iute-plutitor, pe care
De la feciorul falnic al lui Froniu,
De la Noèmon îl ceru, şi dânsul
Cu drag îl jurui. Iar mai în urmă,
Când soarele-asfinţise şi amurgul
Întunecase drumurile toate,
Împinse atunci corabia pe mare
Şi-o pregăti cu feluri de dichisuri
Purtate de un vas şi pe la capul
Limanului o-nţepeni, şi-ntr-însul
Corăbieri se strânseră-mpreună,
Iar zâna-nsufleţi pe fiecare.
Atunci şi alta mai făcu Minerva:
Se furişă în casa lui Ulise
La peţitori, le picură pe gene
Somn dulce-ademenindu-i, când beau vinul
Şi cupele luându-le din mână.
Deci ei plecară prin oraş să doarmă,
Cădeau de somn şi nu mai stau la masă.
Apoi Minerva cea cu ochi albaştri,
Din nou la chip şi-n glas leită Mentor,
Pofti pe Telemah afară-n faţa Palatului:
„Voinice,-i zise, iată
Stau gata-acuma soţii tăi la vâsle,
Aşteaptă să porniţi.
Deci haidem iute,
Să nu mai zăbovim călătoria.”
Aşa vorbi şi grabnică zeiţa
Porni nainte, el mergea în urmă.
Iar când spre vas se coborau la mare
Pe prund, găsiră-acolo pe tovarăşi
Cu plete lungi. Şi Telemah le zise:
„Haidem, fârtaţi, merindele s-aducem,
Căci ele stau grămadă strânse-acasă.
Nimic nu ştie mama de plecare,
Nici roabele, afară doar de una.”
Aşa grăi şi el purcese-ntâiul,
Iar ei din urmă. Toate le cărară
Şi-n vasul plutitor le-adăpostiră
Cum poruncise fiul lui Ulise.
El se sui la urmă-n vas, Minerva
Naintea lui şezu pe după cârma
Corăbiei şi Telemah alături.
Corăbierii dezlegară vasul,
Apoi intrară şi pe bănci şezură.
Minerva le stârni un vânt prielnic,
Munteanul ce pe-ntunecata mare
Sufla şi şuiera cu-nverşunare.
Iar Telemah, zorind pe-ai lui tovarăşi,
Le-orândui să puie-acum dichisul;
Ei ascultau de vorba lui şi-ndată
Catargul cel de brad îl ridicară
Şi-l împlântară-n grinda cea scobită
Şi bine-l arcăniră-n două laturi
Şi-ntinseră pe el vintrele albe
Cu bine răsucitele curele.
Iar pânza se umfla, de vânt bătută,
Şi valu-ntunecat vuia în jurul
Grindeiului corăbiei pornite;
Ea alerga şi drum tăia pe ape.
Iar când aşa ei puseră dichisul
Corăbiei lor repezi şi smolite,
Turnară vin şi cu ulcioare pline
Făcură paos zeilor cei pururi
Şi mai ales Minervei cea cu ochii
Strălucitori. Iar zâna peste noapte
Şi până-n zori călători cu dânşii.
Trandafirii, feciorul lui Ulise
Din patu-i se sculă, îşi puse haina,
Cu sabia-ascuţită se încinse,
Şi după ce pe dalbele-i picioare
Legă frumoase tălpi, ieşi din casă
Întocmai ca un zeu la-nfăţişare.
Şi porunci la crainicii cu glasul
Răsunător să strige şi să cheme
Pe aheii cei pletoşi la adunare.
Crăiniră ei şi-aheii s-adunară.
Iar când apoi era în păr soborul,
Veni şi el la sfat cu lancea-n mână,
Nu singur, că era-nsoţit în urmă
De doi ogari fugaci. În vremea asta
Minerva-asupra-i revărsa din slavă
Un har dumnezeiesc. Şi toată lumea,
Când el s-apropia, privea uimită.
În jeţul părintesc şezu voinicul,
Bătrânii îi făcură loc. Egiptiu
Deschise vorba cel dintâi, moşneagul
Îngheboşat, de-multe-ştiutorul.
Căci fiul său plecase în corăbii
La Troia sub povaţa lui Ulise,
Războinicul Antif, pe care-n urmă
Ciclopul cel sălbatic îl ucise
În peşteră şi-l pregăti de cină
În urma celorlalţi ai lui tovarăşi.
Ci mai avea trei fii, pe Evrinomos,
Un peţitor şi el; ceilalţi acasă
Vedeau numai de-a tatălui moşie.
Dar tot pe-acela nu-l uita moşneagul,
Ci-l tânguia şi-l căinà de-a pururi.
De-aceea-nlăcrimat luă cuvântul:
„Itacieni, voi daţi-mi ascultare.
De când plecă măritul crai Ulise
Cu armia-n corăbii, niciodată
Noi n-am avut nici sfat, nici adunare.
Şi cine-acum ne strânse? Ce nevoie
Aşa-l sili pe el, bătrân sau tânăr,
Ca să ne-adune? Auzi el oare
Vreo veste că oştirea noastră vine
Şi răspicat vrea nouă să ne-o spuie
Ca unul care-o ştie de nainte?
Sau despre alte treburi de-ale obştii
Va-nştiinţa şi va întinde vorba?
Un om de preţ îmi pare cine-aduce
Mulţimii un folos. Să deie Domnul
Să fie după gândul bun ce-l are!”
Aşa vorbi, iar fiul lui Ulise
Se bucură că i-a menit a bine.
Deci scoală-se voind să cuvânteze
Şi merge în mijlocul adunării
Şi stă-n picioare. Crainicul Pisenor,
Chitit la minte-i pune sceptru-n mână,
Iar el întâi moşneagului răspunse:
„Bătrâne, aci-i şi-l poţi cunoaşte-ndată
Pe cine-a strâns poporul; eu sunt doară,
Căci prea mă doare jalea ce m-ajunse.
N-am nici o ştire despre-ntorsul oastei
S-o spun curat aici ca unul care
Ar şti-o de nainte, nici mi-e gândul
Să cuvântez de treburile obştii,
Ci numai de nevoia mea, de răul
Ce-n casă mă lovi în două chipuri.
Pierdui un tată bun, cârmuitorul
De-odinioară-al vostru, cel de-a pururi
Ca un părinte blând cu toţi supuşii.
Şi iat-acum un rău cu mult mai mare
Stă casa să mi-o năruie şi-avutul
Să-mi spulbere cu totul. Năvăliră
Ca peţitori asupra maicii mele
Şi-n ciuda ei o tot peţesc feciorii
Fruntaşilor de-aici, din toată ţara.
Ei nu-ndrăznesc să meargă la Icariu,
La tatăl ei ce singur poate fiica
Să şi-o-nzestreze el şi s-o mărite
Cu cine-ar vrea şi i-ar veni mai bine,
Ci-mi tabără la noi în toată ziua
Şi-mi taie oi şi boi şi capre grase,
Benchetuiesc şi beau fără măsură
Şi-n mare parte-averea-i risipită,
Căci nu-i un om precum a fost Ulise
Să-ndepărteze de la noi blăstemul.
Să ne-apărăm noi nu suntem în stare
Şi dac-am face-o, vai de noi, căci bieţii
Suntem cu totul nedeprinşi la arme.
M-aş apăra, dacă mi-ar sta-n putere,
Căci prea-i nesuferită starea asta;
În chip înjositor îmi piere casa.
Să vă-nciudaţi şi voi, s-aveţi ruşine,
Că vede lumea de prin ţări vecine.
Vă temeţi şi de-a zeilor mânie,
Ca nu cumva,-ndârjiţi de-aşa păcate,
Pe voi acum să prindă duşmănie.
În numele lui Joe şi-al dreptăţii
Ce întruneşte oameni şi-i desparte,
Curmaţi, prieteni, jaful şi-n cumplita-mi
Durere mă lăsaţi să sufăr singur,
Că nu vă duşmăni preabunu-mi tată
Şi nici un rău nu vă făcu vreodată,
Ca voi acum să vă răstoarceţi răul
Şi să mă duşmăniţi lăsând în voie
Şi păsuind aşa pe-acei nemernici.
Mai folosit aş fi eu dac-avutul
Şi turmele de voi mi-ar fi mâncate,
Căci poate m-aş alege-apoi c-o plată.
Doar m-aş ţinea de voi prin tot oraşul
Şi tot aş stărui până ce-averea
De-a binelea mi-ar fi înapoiată.
Dar astăzi mi-e zadarnică durerea,
De voi, de nepăsarea voastră dată.”
Aşa vorbi răstit cu ochii-n lacrimi
Şi la pământ apoi trânti toiagul,
Şi-a fost cuprins de milă tot poporul.
Tăcură molcom toţi; cu graiuri aspre
Nu cuteză nici unul să-i răspundă,
Doar Antinou aşa-l primi din gură:
„Hei, tinere, care vorbeşti cu ifos,
Tu, nenfrânate, ce ne spui palavre
Ca să ne faci de râs şi de ocară?
De loc nu ţi-s de vină peţitorii,
Ci maică-ta, mehenghe nentrecută.
Căci iată sunt trei ani şi-acuma patru
De când cu şiretenie ne înşală,
Dă tuturor nădejde şi trimite
La fiecare vorbă şi momeală,
Pe când ea are gânduri osebite.
Mai născoci şi-o altă-nşelătură:
La stativele-n casă-i aşezate
Ea începu a ţese-o pânzetură
Subţire şi prelungă,-apoi ne zise:
„Voi tineri peţitori ai mei, acuma
Când răposat e soţul meu Ulise,
Mai aşteptaţi şi nu grăbiţi cu nunta,
Să isprăvesc întâi această pânză,
Să nu mi se destrame urzitura,
Că vreau să fie giulgiul lui Laerte,
Când nemiloasa moarte o să-l culce,
Ca nu cumva femeile-aheene
Să aib-alean pe mine, că din parte-mi
Fu socrul meu negiulgiuit la moarte,
Când el agonisise-atâta-avere”.
Aşa ne spuse şi-o crezurăm, proştii,
Ea ziua tot lucra la pânza mare,
Dar peste noapte la lumini de torţe
Ea deşira tot ce lucrase ziua.
Aşa ne tot prosti trei ani de-a rândul
Şi o crezurăm noi, dar iat-acuma,
În anul cel de-al patrulea ne-o spuse
Femeia care bine o ştiuse,
Şi noi am apucat-o şi-am văzut-o
Cum dânsa deşira frumoasa-i pânză.
De-aceea şi silită de nevoie
Ţesutul şi-l găti până la urmă.
Dar ca s-o ştii şi tu şi tot poporul,
Aşa-ţi răspund prin mine peţitorii:
Dă drumul mamei tale şi-o zoreşte
Să ia de soţ pe cine-o sfătuieşte
Părintele-i şi-i place ei mai bine.
Iar dacă mult aşa ne va mai fierbe
Cu darurile ei şi cu ştiinţa
Ce cu prisos îi dărui Minerva,
De ştie lucru minunat de mână
Şi-o taie capul şi-i aşa măiastră
Cum n-auzim c-au fost odinioară
Frumoasele aheilor, Alcmena
Şi Tiro şi Micena cea-nstemată,
Că n-aveau ele mintea Penelopei,
Ea n-a brodit-o bine de-astă dată,
Că peţitorii n-or să cruţe rostul
Şi bunurile tale câtă vreme
Va face ea cum azi o-nvaţă zeii.
Cu asta dobândeşte mare vază,
Dar tu pierzi o grămadă de-avuţie.
Noi nu plecăm la ţară, la moşie,
Şi nici aiurea până ce cu unul
Din noi, cu cine vrea, nu se mărită.”
Iar chibzuitul Telemah îi zise:
„Cum pot din casa mea să scot cu sila
Pe-aceea care m-a născut pe mine
Şi m-a crescut, o, Antinou! Pe urmă
Ştim noi că tata-i mort şi nu trăieşte
Pe undeva? Şi greu e pentru mine
Să dau despăgubire-aşa de mare
Bunicului, de-i voi trimite-acasă
Cu vrerea mea pe mama.
Apoi şi tata
M-ar pedepsi şi Dumnezeu m-ar bate,
Căci mama, la plecarea ei de-acasă,
Se va ruga de-amarnicele Furii,
Şi oamenii mă vor huli pe mine.
Nu pot hain să fiu aşa cu mama.
Şi dacă vouă vi-i necaz de asta,
Plecaţi din casă, pregătiţi aiurea
Ospeţele, mâncaţi avutul vostru
Poftindu-vă pe rând unii pe alţii.
Iar de vă pare vouă mai cu cale
Şi cu folos să spulberaţi averea
De la un singur om, daţi iama-ntr-însa.
Dar eu într-ajutor chema-voi zeii
Ca să vă dea răsplata cuvenită
Şi-n casa noastră să v-ajungă moarte
Nerăzbunată.” Aşa vorbi voinicul,
Iar Joe cel cu ochii mari trimite
Doi vulturi care zboară de pe munte.
Ei zboară un răstimp cum bate vântul,
Alăturaţi, cu àripile-ntinse,
Dar când ei pe la mijloc se-arătară,
Deasupra adunării zgomotoase
Rotindu-se, din àripi ei bătură,
În ochii peţitorilor priviră
Pieirea lor vestind, şi sfâşiindu-şi
Cu ghearele grumajii şi obrajii,
La dreapta o zbughiră prin oraşul Itacian.
Şi când văzură-aheii
Aceste zburătoare, se ciudiră
Şi nu se dumireau ce o să fie.
Dar al lui Mastor fiu, moş Aliterse,
Viteazul care printre cei de-o seamă
Era mai bun tâlcuitor de semne
Şi la ştiinţa zilelor de mâne,
Cu bun temei aşa-ncepu vorbirea:
„Itacieni, voi daţi-mi ascultare
Să cuvântez şi să vă spun anume
Părerea-mi despre peţitori, căci mare
E pacostea ce-i paşte-acum pe dânşii,
Doar nu va zăbovi prea mult Ulise
Departe de iubiţii lui. Aproape
Fiind el undeva, le unelteşte
Acestor procleţi tuturor pieirea,
Ba vom păţi-o şi-alţii mulţi din ţară,
De prin ostrovul limpede Itaca.
Deci noi să chibzuim cu mult nainte
Cum s-ar putea să-i înfrânăm odată
Ori ei să-şi curme jaful de la sine
Şi asta le-ar fi lor pe loc mai bine.
Eu nu sunt ghicitor pe apucate,
Ci ştiutor deplin precum arată
Ce-i prevestisem lui Ulise-odată
De-a fir-a păr cum are să-i se-ntâmple,
Când el cu oastea-i a plecat la Troia.
I-am spus că după multele-i păţanii
Şi după ce-şi va pierde pe tovarăşi,
În douăzeci de ani se va întoarce
La el acasă neştiut de nimeni.
Şi toate acestea se-mplinesc acuma.”
Dar Evrimah, feciorul lui Polibos,
Aşa se năpusti la el: „Moşnege,
Mai bine du-te-acasă şi ghiceşte
La fiii tăi, ca nu cumva vreodată
Să li se-ntâmple vrun necaz, şi lasă
Pe mine-aici, că sunt cu mult mai meşter
Ca tine-n prorocire. Câte păsări
Nu zboară-n veci sub soare! Dar nu toate
Sunt oamenilor piază-rea sau bună.
Ulise-acum o fi pierit departe
Cum trebuia să pieri şi tu cu dânsul,
Că n-ai mai fi putut cobi atâta
Şi nu l-ai fi-nteţit aşa cu gura
Pe îndârjitul Telemah, că doară
Vei căpăta vrun dar la tine-acasă
Din partea lui. Dar eu ţi-oi spune una,
Şi spusa mea va fi îndeplinită:
De-l mai smomeşti şi-l mai întarţi pe tânăr,
Tu hâtru vechi şi ştiutor de multe,
Chiar el întâi va pătimi mai tare
Şi tot nu va putea să-şi facă voia.
Apoi pe tine te-om globi, bătrâne,
Aşa de greu ca-n suflet să te doară
Ba chiar să-ţi fie toată-amărăciunea.
Dar eu pe Telemah în faţa lumii
Îl sfătuiesc pe mama s-o îndemne
Să meargă ea la tatăl ei acasă.
Părinţii ei au s-o mărite-acolo
Şi au să-i deie-aşa de multă zestre
Cum i se cade fetei lor iubite.
Căci nu se vor lăsa de loc aheii
De greul lor peţit. Doar nu ne temem
De nime, nici de Telemah cel gureş,
Nici vrem să ştim cumva de prorocia
Zadarnică ce tu ne-o-ndrugi, bătrâne,
Ca astfel să te duşmănim mai tare.
Averea-i vom mânca-o fără milă
Şi ea va tot scădea până ce-amână
Nuntirea-i cu aheii Penelopa.
De dragul ei noi aşteptăm de-a pururi,
Ne tot sfădim râvnindu-i frumuseţea
Şi nu umblăm la altele, cu care
Ni-i dat să ne-nsoţim fieştecare.”
Iar socotitul Telemah răspunse:
„Voi, peţitori măriţi, în treaba asta
Eu nu vă rog şi nici mai stau de vorbă;
O ştiu doar cei-de-sus şi toţi aheii.
Dar daţi-mi mie-un vas să plec pe mare
Şi douăzeci de oameni să iau drumul
Încoace-ncolo, să mă duc la Sparta
Şi la oraşul nisipos, la Pilos.
Să-ntreb de vine tatăl meu, că poate
Mi-ar spune-un om ceva ori auzi-voi
Vrun zvon purces din slavă, care face
Pe oameni şi mai lăudaţi să fie.
De-oi şti că el viază şi-o să vie,
Mai pot s-aştept un an, cu tot necazul.
Dar dac-aud că-i mort şi nu mai este,
Napoi venind, îi-nalţ mormânt în ţară
Şi-i fac o-nmormântare strălucită,
Cum sunt dator, şi-apoi mărit pe mama.”
Aşa grăind, el şade jos pe scaun.
Atunci se scoală Mentor, un prieten
Al lui Ulise, care casa-i toată
I-o-ncredinţase când pleca la Troia
Şi-orânduise de bătrân s-asculte,
Ca el să ţie toate-n stare bună.
Şi, om cu cap, aşa vorbi bătrânul:
„Itacieni, voi daţi-mi ascultare
Să cuvântez. De-acum să nu mai fie
Vrun domn stăpânitor pornit spre bine
Şi cruţător şi blând şi cu dreptate,
Ci veşnic rău, tiran şi făr-de-lege,
Căci iată cum a fost uitat Ulise
De toţi supuşii lui, cu care dânsul
A fost aşa de bun ca un părinte!
Dar nu mi-e chiar de peţitorii mândri,
Că ei, mânaţi de cugete viclene,
Fac silnicii, ei doar îşi pun viaţa
Când zilnic storc averea lui Ulise
Gândind că el e dus şi nu mai vine.
Ci mi-e de voi ceilalţi, de tot poporul,
Că staţi aşa-mpietriţi, nu faceţi gură
Şi nu-nfrânaţi odată pe nemernici,
Măcar că sunteţi mulţi, iar ei o mână.”
Dar Leocrit al lui Evènor zise:
„Hainule, bezmeticule Mentor,
Ce vorbă spui şi-ndemni să ne-nfrâneze?
Să fie şi mai numeroşi bărbaţii,
Cu greu ne-or bate şi ne-or da în lături
De la ospăţ. Să vie chiar Ulise
Pe mândrii peţitori să-i afle-acasă
Benchetuind şi să poftească dânsul
Din sală să ne-nlăture; nevasta-i
De loc n-o să se bucure de-ntorsu-i,
Oricât e dorul ei de mare; el acolo
Pieri-va mişeleşte, dacă luptă
Cu noi care suntem mai mulţi la număr.
Deci vorba ta-i prostie. Hai dar, oameni,
Vă-mprăştiaţi la treburi fiecare.
La drum pe Telemah grăbească-l Mentor
Şi Aliters, ei care sunt prieteni
Cu tatăl său de mult. Dar cred că dânsul,
Chiar locului de-ar sta, şi din Itaca
Mai află ştiri şi n-ar mai bate drumul.”
El zise şi pe loc se sparse sfatul.
Poporul tot se răspândi pe-acasă,
Iar peţitorii spre palat porniră.
Dar Telemah s-a dus pe mal departe
Şi mânile spălând în mare-albastră,
Minervei s-a rugat: „Ascultă, doamnă,
Tu care ieri venitu-mi-ai acasă
Şi m-ai povăţuit pe neagra mare
Să mă pornesc, să-ntreb de vine tata
Cel dus de mult, ci nu mă las-aheii
Să fac cum vrei, şi mai ales mişeii,
Trufaşii peţitori”. Aşa se roagă.
Minerva-atunci asemenea lui Mentor
La glas şi la făptură-i se năzare
Pe lângă el şi-i cuvântează astfel:
„Tu n-ai să fii nevrednic, slab de minte,
O, Telemah, dacă bărbata fire
A lui Ulise e sădită-n tine
Spre-a fi şi tu ca el îndemânatic
La faptă şi la grai, călătoria
Nu-ţi poate fi-n deşert şi fără ţintă.
Dar dacă nu eşti fiul Penelopei
Şi-al lui Ulise, atunci mă tem că poate
Tu nu vei izbândi după dorinţă.
Puţini copii s-aseamănă cu tatăl,
Ba cei mai mulţi sunt mai prejos de dânsul,
Puţini şi cei mai buni. Dar cum în viaţă
Tu nu vei fi nici prost şi nici nevolnic,
Eu cuget c-ai să duci la capăt lucrul.
Deci nu te mai uita ce pun la cale
Şi chibzuie să facă peţitorii
Nesocotiţi, că n-au ei cap, nici umblă
Pe drumul drept, nici bănuiesc c-aproape
Li-i moartea şi-n aceeaşi zi cu toţii
Vor fi răpuşi. De loc n-o să-ntârzie
Plecarea ta pe calea cea croită.
Căci eu ca părintesc al tău prieten
Voi pregăti corabie şi însumi
Te-oi însoţi la drum. Deci du-te-acasă
La peţitori, fă rostul de merinde
Şi-n vase-orânduieşte-ţi-le toate.
Ia-n chiupuri vin şi-n tari burdufuri toarnă
Făină care-i mana şi puterea
Bărbaţilor. Eu strânge-voi din gloată
Ortaci de drum tocmiţi de bunăvoie.
Şi cum în schelă sunt atâtea vase
Şi vechi şi noi, voi căuta-ntre ele
Să văd care-i mai bun şi pregătindu-l,
Noi repede-o pornim pe largul mării.”
Aşa-i vorbi Minerva, iar voinicul,
Cum auzi al zânei grai, nu stete,
Ci se grăbi spre-acasă cu mâhnire.
Găsi pe mândrii peţitori în sală.
Pârleau în curte vieri, jupeau la capre,
Iar Antinou ieşi nainte-i vesel,
De mână-l strânse şi-ncepu el astfel:
„Mai las-o moale, Telemah băiete,
Şi nu mai face gură, nu fi aprig,
Nu-ţi pune-n minte vorbă rea, nici lucru,
Ci bea şi ospătează ca nainte.
Ţi-om pune la-ndemână noi de toate,
Corabie şi vâslitori pe-alese,
Ca mai curând s-ajungi la sfântul Pilos,
Să-ntrebi de luminatul tău părinte.”
Iar Telemah lui Antinou răspunse:
„Dar nu mai pot să stau cu voi trufaşii
Şi să petrec în tihnă la ospeţe
Şi tot cu gura-nchisă. Nu vi-i vouă
De-ajuns, o, peţitori , că-mi risipirăţi
Atât-avere dalbă pân-acuma
Cât eu am fost încă un prunc?
Dar astăzi,
Când eu sunt mare şi-nţeleg prea bine
Cuvântul celorlalţi şi creşte-n mine
Şi vlaga şi priceperea,-am să caut
Asupra-vă să fulger moarte-amară,
Ori plec la Pilos, ori rămân în ţară.
Pleca-voi în corabie străină
Şi tot zadarnic n-o să-mi fie drumul,
De n-am un vas al meu, de nu-mi daţi oameni
C-aşa vă vine vouă mai cu cale.
„Grăind smunci el mâna sa din mâna
Lui Antinou. Şi-n vreme ce de masă
Se îngrijeau prin casă, peţitorii
Cu vorbe-nfruntătoare, cu batjocuri
Îl împroşcau. Şi-aşa zicea cutare
Din tinerii semeţi:
„De bună seamă
Gândeşte Telemah să ne omoare.
Deci vrea s-aducă dânsul ajutoare
Din Sparta sau din Pilos nisiposul,
Căci prea de tot se zbate după asta.
Ori vrea s-apuce calea spre Efira,
Ca el de-acolo, din mănoasa ţară
S-aduc-aici otrăvuri pierzătoare
Şi-n vin să le strecoare şi cu ele
Pe toţi să ne răpuie.” Altul zise:
„Dar cine ştie dacă el pe mare
Călătorind şi lăinicind departe
De-ai lui nu va pieri ca şi Ulise.
Şi ne-ar prii aşa mai bine nouă,
Ne-am împărţi avutu-i tot şi casa-i
Am da-o mamei lui şi celui care
I-ar fi bărbat.” Aşa vorbeau flăcăii,
Iar Telemah se coborî-n celarul
Înalt şi-ncăpător pe unde tata-i
Avea grămezi de aur şi de-aramă
Şi lăzi cu haine şi de-ajuns în vase
Ulei mirositor. Steteau-năuntru
Înşiruite la perete chiupuri
Cu vin curat şi vechi, o băutură
Cu gust plăcut, dumnezeiesc, păstrată
De dragul lui Ulise ca să beie
Când el acasă s-ar întoarce-odată
Sleit de-atâtea suferinţi. Celarul
Avea închisă poarta cu canaturi
De scânduri groase, ţapăn încheiate,
Pe unde zi şi noapte sta de pază
Şi-avea de toate grijă chelăriţa,
Bătrâna cea sfătoasă Evriclèa.
Pe ea chemând-o, Telemah îi zise:
”Măicuţă, hai şi scoate-mi în ulcioare
Din vinul cel mai bun păstrat de tine,
Gândind că poate va veni vrodată
Nenorocitul, vrednicul meu tată,
De va putea să scape de la moarte.
Vreo douăsprezece umple-mi şi cu dopuri
Astupă-le vârtos şi în burdufuri
Cusute bine toarnă tu făină
La moară măcinată şi să fie
De douăzeci măsuri făina toată.
Tu singură să ştii de treaba asta.
Să fie strânse toate la o parte,
Căci eu de-acolo le ridic diseară
Când mama în iatac o să se suie
Şi are să se culce. Eu plec mâne
La Sparta şi la Pilos nisiposul
Să-ntreb de tata, s-aflu dacă vine.”
Aşa-i vorbi, iar maica Evriclèa
De groază prinse-a se boci şi astfel,
Cu jale tânguindu-se, -i răspunse:
„Cum te-ai gândit, tu, fătul meu,
la asta? Şi unde vrei să mergi în largul lumii,
Tu singur, fiu iubit? Măritu-ţi tată
Pieri-n străinătate depărtată.
Şi cum te-i duce,-ndată peţitorii
Din urmă vor pândi să te omoare
Cu vicleşug şi-or împărţi-ndesine
Întreagă-averea ta. Rămâi tu dară
Şi bucură-te-n pace de-ale tale.
Nu trebuie să suferi tu necazuri
Nemernicind pe marea cea pustie.”
Dar socotitul Telemah îi zise:
„N-ai grijă, maică, nu voi face asta
De capul meu, un zeu îmi dete sfatul.
Ci jură-te că nu vei spune mamei
Nainte de vreo unsprezece zile
Şi chiar mai bine până ce n-aude
Că eu sunt dus şi n-o apucă jalea,
Ca nu cumva de plâns să-şi strice faţa.”
Aşa el zise, iar bătrâna face
Un straşnic jurământ că nu-l va spune.
Şi după ce se jură pe toţi zeii,
Ea scoate în ulcioare vin şi toarnă
Făină în cusutele burdufuri.
Iar Telemah apoi se-ntoarce-n sală,
S-amestecă-ntre peţitori. Într-asta
La altceva se mai gândi Minerva:
Asemenea lui Telemah la faţă
Schimbându-se, ea colinda oraşul,
Oprea pe oameni şi le da de ştire
Şi-i îndemna spre seară să s-adune
La vasul iute-plutitor, pe care
De la feciorul falnic al lui Froniu,
De la Noèmon îl ceru, şi dânsul
Cu drag îl jurui. Iar mai în urmă,
Când soarele-asfinţise şi amurgul
Întunecase drumurile toate,
Împinse atunci corabia pe mare
Şi-o pregăti cu feluri de dichisuri
Purtate de un vas şi pe la capul
Limanului o-nţepeni, şi-ntr-însul
Corăbieri se strânseră-mpreună,
Iar zâna-nsufleţi pe fiecare.
Atunci şi alta mai făcu Minerva:
Se furişă în casa lui Ulise
La peţitori, le picură pe gene
Somn dulce-ademenindu-i, când beau vinul
Şi cupele luându-le din mână.
Deci ei plecară prin oraş să doarmă,
Cădeau de somn şi nu mai stau la masă.
Apoi Minerva cea cu ochi albaştri,
Din nou la chip şi-n glas leită Mentor,
Pofti pe Telemah afară-n faţa Palatului:
„Voinice,-i zise, iată
Stau gata-acuma soţii tăi la vâsle,
Aşteaptă să porniţi.
Deci haidem iute,
Să nu mai zăbovim călătoria.”
Aşa vorbi şi grabnică zeiţa
Porni nainte, el mergea în urmă.
Iar când spre vas se coborau la mare
Pe prund, găsiră-acolo pe tovarăşi
Cu plete lungi. Şi Telemah le zise:
„Haidem, fârtaţi, merindele s-aducem,
Căci ele stau grămadă strânse-acasă.
Nimic nu ştie mama de plecare,
Nici roabele, afară doar de una.”
Aşa grăi şi el purcese-ntâiul,
Iar ei din urmă. Toate le cărară
Şi-n vasul plutitor le-adăpostiră
Cum poruncise fiul lui Ulise.
El se sui la urmă-n vas, Minerva
Naintea lui şezu pe după cârma
Corăbiei şi Telemah alături.
Corăbierii dezlegară vasul,
Apoi intrară şi pe bănci şezură.
Minerva le stârni un vânt prielnic,
Munteanul ce pe-ntunecata mare
Sufla şi şuiera cu-nverşunare.
Iar Telemah, zorind pe-ai lui tovarăşi,
Le-orândui să puie-acum dichisul;
Ei ascultau de vorba lui şi-ndată
Catargul cel de brad îl ridicară
Şi-l împlântară-n grinda cea scobită
Şi bine-l arcăniră-n două laturi
Şi-ntinseră pe el vintrele albe
Cu bine răsucitele curele.
Iar pânza se umfla, de vânt bătută,
Şi valu-ntunecat vuia în jurul
Grindeiului corăbiei pornite;
Ea alerga şi drum tăia pe ape.
Iar când aşa ei puseră dichisul
Corăbiei lor repezi şi smolite,
Turnară vin şi cu ulcioare pline
Făcură paos zeilor cei pururi
Şi mai ales Minervei cea cu ochii
Strălucitori. Iar zâna peste noapte
Şi până-n zori călători cu dânşii.
Migraţii - Elena Armenescu
Barbară, înfiorată de bulgărul aprins
de o putere zeiască
atinsă de fulgere
zămislitoare de şoapte
tandru mă cheamă
mi-arată cărarea
unde cer și pământ se întâlnesc
şi fierbinte ca râsul vulcanului
focul dansează-n amurguri
pe creste-n beţie.
Ce ameţeală, ce dulce potop
ce nestăvilire zănatică
ce linii, ce forme alunecă lin
ca într-o migrare de taine
dintr-un basm în alt basm
dintr-un ritm în alt ritm
dintr-o respiraţie în altă respiraţie
cu extatice înfloriri
cuibărite
în undele mele barbare.
Călugăriţa - Mateiu Caragiale
În sfânta mănăstire de-ai mei părinţi zidită,
muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat,
acoperit de zdrenţe, de ani împovărat,
îndur sub bolţi de jale o soartă urgisită.
Frumoasă-am fost odată, senină, fericită,
a ţării mândră Doamnă - dar lumea m-a uitat -
și-adesea amintindu-mi de visul spulberat
crunt inima-mi zvâcneşte şi sângeră rănită.
Căci viaţa mea în lacrimi şi-a oglindit izvodul
de când cu oastea-i, falnic, ursitul meu,Voievodul
purces-a să înfrunte păgânele urdii;
din şea îl prăbuşiră hangerele haine -
de-atunci cad în ruină măreţe curţi pustii
și eu îmi rog sfârşitul, dar moartea nu mai vine.
muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat,
acoperit de zdrenţe, de ani împovărat,
îndur sub bolţi de jale o soartă urgisită.
Frumoasă-am fost odată, senină, fericită,
a ţării mândră Doamnă - dar lumea m-a uitat -
și-adesea amintindu-mi de visul spulberat
crunt inima-mi zvâcneşte şi sângeră rănită.
Căci viaţa mea în lacrimi şi-a oglindit izvodul
de când cu oastea-i, falnic, ursitul meu,Voievodul
purces-a să înfrunte păgânele urdii;
din şea îl prăbuşiră hangerele haine -
de-atunci cad în ruină măreţe curţi pustii
și eu îmi rog sfârşitul, dar moartea nu mai vine.
Boierul - Mateiu Caragiale
„Tăiat-au de Rusalii pre jupân... "
Pe-o culme, lângă-un iezer, durează-o mănăstire
Boierul... mult bătrân e: dinţi nu mai are-n gură,
postește, se grijeşte, bârfeşte şi strâmb jură,
stă cuvios în strană şi zice din psaltire.
E mic de stat, făţarnic, semeţ şi crud din fire,
viteaz spătar fu-n lupte, dar azi când barba-e sură,
cu dreapta se închină, cu stânga smulge, fură,
despoaie şi ucide în setea-i de hrăpire.
De neam e Basarabă, şi rudă cu Voievodul,
de bogăţii e putred şi-l blastămă norodul,
dar, la Stambul, îl sapă Cislar-Aga harapul.
Şi tocmai de Rusalii, când plin de veselie
așteaptă să-i sosească fermanul de domnie
îl prind cu pâri ascunse şi-armaşu-i taie capul.
Pe-o culme, lângă-un iezer, durează-o mănăstire
Boierul... mult bătrân e: dinţi nu mai are-n gură,
postește, se grijeşte, bârfeşte şi strâmb jură,
stă cuvios în strană şi zice din psaltire.
E mic de stat, făţarnic, semeţ şi crud din fire,
viteaz spătar fu-n lupte, dar azi când barba-e sură,
cu dreapta se închină, cu stânga smulge, fură,
despoaie şi ucide în setea-i de hrăpire.
De neam e Basarabă, şi rudă cu Voievodul,
de bogăţii e putred şi-l blastămă norodul,
dar, la Stambul, îl sapă Cislar-Aga harapul.
Şi tocmai de Rusalii, când plin de veselie
așteaptă să-i sosească fermanul de domnie
îl prind cu pâri ascunse şi-armaşu-i taie capul.
27 dec. 2019
Puiul de lebădă - Costache Ioanid
Se revarsă din crânguri întâia zi cu soare,
loveau ciocănitoare în rugi de trandafiri,
de parcă primăvara cea veșnic zâmbitoare
bătea la ușa lumii cu degete subțiri.
Și iată gospodina s-a înălțat pe scară
să pună sus în coșuri, un așternut bălan.
Și păsările mame pe cuiburi adăstară
să scoată pui de aur, cu ciocuri de margean.
Iar dupa legea vieții și-a morții, la soroace,
din fiecare coajă ieși un pui frumos.
Dar s-a-ntâmplat să iasă atunci dintr-o găoace
un pui cum nici o cloșcă pe-acolo n-a mai scos.
În loc de praf de aur și aripi smălțuite,
avea un strai ca fumul și ochii mari și triști.
Iar păsările toate priveau spre el uimite
și-l ciocăneau toți puii pe câmp și-n porumbiști.
Pe gâtul ca o coarbă curgea adesea sânge
și nu-și găsea prieteni de doruri nicăieri.
Iar pe-nserat, la vremea când orice pui se strânge,
dorit de aripi calde și blânde mângâieri,
Venea și el sfielnic, cu ceilalți să se culce,
ca să-și aline trupul și sufletul beteag.
Dar nu găsea nici pace, nici mângâiere dulce,
ci lovituri tăioase, ce-l izgoneau pribeag.
Atunci, ascuns în umbră, privea cu lungi suspine
spre cuib ca spre-o cetate din plaiuri de povești.
Și ațipea pe scară, cu teama de jivine,
șoptind ușor: Mamico, de ce nu ma iubești?...
Însă pe lac când puii cu gheare răsfirate,
priveau uimiți spre apă, din umbra de răchiți,
el, puiul fără fală, plutea c-o maiestate,
de care cei cu gheare se minunau smeriți.
Dar el trecea departe în zarea diafană,
prin papura foșnită de vânt legănător,
să-și vindece în larguri a sufletului rana,
în freamătul de unde și de ceresc fior.
Iar seara, câteodată... întârziind pe ape,
acolo printre stele... parcă sburau lumini...
atunci, un svon de glasuri venea tot mai mai aproape...
și dispărea deodată, în zarea de rubini...
Ah, glasurile-acelea care păreau că-l cheamă...
cum se-auzeau de dulce! Și-adeseori, stingher,
în graiul lui de taină, strigă deodată: Mamă!...
și rămânea cu ochii căutători spre cer...
Așa trecură zile și nopți de-nsingurare,
și puii cei de aur crescură ca feciori,
stârnind prin colțuri lupte și lăfăind în soare
șiraguri de mărgele și sclipet de culori.
Iar puiul fără slavă și fără de prieteni,
tot mai urât, mai vânăt și mai stingher crescu.
Dar toamna, când pe coastă coboară vânt prin cetini,
o tainică minune cu el se petrecu.
Căci vinetele pene i se făcură albe,
și gâtul ca o harfa tăiată din omăt.
Păreau că-i sar pe umeri toți nuferii în salbe,
iar el, pornind pe ape, fără-a privi-ndărăt,
Porni pe lac departe, în pacea legănată
și toată vremea nopții plutii in depărtări.
Dar către zorii zilei se arătă deodată
un palid nor de stele călătorind în zări.
Atunci, c-un strigăt, puiul,
sfarmând un strop în ploape,
aripile de nuferi le desfacu ușor,
și, mângâind văzduhul, se ridică din ape
spre lebedele albe care-l chemau în zbor.
Și nimenea pe vale n-a cunoscut minunea,
când puiul fără mamă și fără mângâieri,
spre stolul de lumină a străbătut genunea
și-a dispărut în zarea eternei primăveri...
Un singur cânt - Elena Liliana Popescu
O singură petală
îmbracă Universul
o singură vestală
înaripează versul
o singură chemare
încearcă pelerinul
o singură-ntâmplare
întâmpină destinul
o singură privire
scrutează necuprinsul
o singură-amintire
păstrează neînvinsul
o singură-nviere
salvează omenirea
o singură avere
nu-mpovărează firea
o singură esenţă
în toate vieţuieşte
o singură absenţă
făptura întregeşte
o singură cărare
te duce înspre tine
o singură-ntrebare
răspunsul viu conţine
un singur gând
e poarta descătuşării tale
un singur cânt
înalță tot ce-ntâlneşti în cale.
O, gândul meu de seară… - Tudor Vianu
cum îmi strecori în suflet lumina lunei pline,
cum mi te-aşterni pe rană când zbuciumarea tace
împrăștiind odihnă şi farmece senine.
Cum îmi strecori în suflet lumina lunei pline!
În noi sunt suferinţe şi doruri seculare:
la raza ta de aur se liniştesc deodată,
ca urşii albi pe-ntinsul câmpiilor polare
când pe cuprinsul bolţii luceafărul se-arată.
O, gândul meu de seară, eşti piatra peste care
zidesc cu noi speranţe cetăţi ce nu s-or stinge,
adânca ta tăcere e-un câmp de germinare
în care va renaşte dorinţa de-a învinge.
Ape și munți - Tudor Vianu
pe care bărci cu pânze alunece arar.
Să fluture zefirul în albele vintrale
și ochiul să le piardă uitându-se la ele.
Pădurea peste unde plecată înainte
adâncă şi-ntristată să stea în zăcăminte -
trecând prin frunzătura copacilor, suflarea
săfure din adâncul pădurilor răcoarea.
Iar mai departe munţii, zăpezi trandafirii
reverse din cratere cu clinele pustii
arunce pe întinsuri o străvezie pată
sub care doarmă apa, pădurea-ntunecată.
La ora-aceasta ceasul îl auzişi cum bate?
Cum uruie şi scapă din roţile dinţate?
Benedictin, din vraful de cărţi, eu mă ridic -
mă uit în depărtare şi nu privesc nimic.
Au ce cântări uşoare se iscă în adâncuri,
pe când alint cu palma mătasea de la ciucuri?
Aci, din mănăstire, fereastra dă pe lac -
răsar în încăperea pervazului sărac.
Din fundul de-ntuneric m-aplec pe jumătate
și-aud sub largul bolţii cum inima îmi bate.
M-aplec în adâncime şi mă ridic puţin,
ca un potir pe care o mână nu-l vrea plin.
Dar stau în nemişcare şi ochiul mi-l aţint
zărind trandafiriul zăpezii de argint.
Şi cad într-o plutire pe care n-o mai ştiu,
în apa de răcoare a spiritului viu,
Când pe întinsul luciu al apei de cleştar
apar vintrele albe cu tremurul arar.
Palinur - Tudor Vianu
căci stelele înșeală, marea minte!”
Și ei plecat-au; iar spre largul mării
albastra noapte prinse să coboare,
sirenele chemau din țărmul zării
spre-a fundurilor magică splendoare.
Iar luna apăru: o lună plină,
ce poleia a undei nesfârșire
cu revărsări de-argint și de lumină,
dar glasul îi strigă ca prevestire:
„O, Palinur, fii cu luare-aminte,
căci stelele înșeală, marea minte!”
Și din a undelor prelungă îngânare
se ridica o blândă melopee,
pierdutul cântec rătăcit pe mare
părelnic precum este o idee.
Iar nava picurând încet vâslirea,
înainta pe-a marii încrețire,
lăsând pe valuri numai amintirea,
dar glasul îi strigă ca prevestirea:
„O, Palinur, fii cu luare-aminte,
căci stelele înșeală, marea minte!”
Și-a undelor puternică chemare
îl îmbia cu tremurări de gene,
iar Palinur aluneca în mare...
o, fermecatul cântec de sirene!
Și valul lin îl duse, tot îl duse...
tăcerea se întinse-n nesfârșire,
zadarnic nențelesul glas îi spuse,
în semn de-ntunecată prevestire:
„O, Palinur, fii cu luare-aminte,
căci stelele înșeală, marea minte!”
Norii - Tudor Vianu
necontenit călătoriți în zare,
în schimbătoarea voastră-nfiripare
voi rămâneți aceiași călători.
În tot vă regăsesc, năluci fugare,
și peste noi tronați biruitori,
coi sunteți suflete de luptători
și-a dorului eternă întrupare.
...Și de cădeți cu rodul unei ploi
sau cu-a zăpezii albă risipire,
sunteți avântul către forme noi.
Spre voi se-nalță-ntreaga-ne iubire,
căci în a voastră fugă și-nnoire
o, Norilor, ne recunoaștem noi.
26 dec. 2019
Odiseea lui Ulise. Cântul I - Homer
O, muză, cântă-mi mie pe bărbatul
Viteaz şi iscusit, care-ntr-o vreme,
Când el cu măestria lui făcuse
Pustiu din ziduri sfinte de la Troia,
Nemernici amar de ani pe lume
Şi cunoscu pe drumul lui tot felul
De oameni, de oraşe şi de datini,
Şi pătimi aşa de mult pe mare
Silindu-se să scape de primejdii
Şi înapoi să-şi ducă pe tovarăşi.
Dar tot la urmă nu putu pe-aceia
Să-i mântuie, oricât se străduise;
Pieriră din păcatul lor cu toţii,
C-au lăcomit a ospăta, netoţii,
Din boii sacri ai Soarelui, şi-acesta
Deşert făcu întorsul lor acasă.
Din toate aceste spune-ne şi nouă
Ceva, o, muză, fiică de-a lui Joe.
Vitejii toţi ceilalţi care scăpară
Pe mare şi-n război de cruda moarte
Acum erau acasă. Doar Ulise,
Deşi cu dor de ţară şi soţie,
Oprit era-ntr-o peşteră-adâncată
De a zânelor fruntaşă, închinată,
Calipso care-a vrut bărbat să-i fie.
Dar când rotirea vremilor aduse
Şi ziua-n care zeii sorociră
Întorsul lui la insula Itaca,
El nici atunci nu fu scutit de lupte
Şi chiar între ai lui. De-aceea zeii
Se îndurară toţi, afară numai
De-al mării domn Neptun, care pe dânsul
Grozav fu îndârjit pân’ la sositul
În ţara lui. Ci-n vremea asta zeul
Era plecat departe, la poporul
Etiopean ce stă la capul lumii
Şi e-mpărţit în două, într-o parte
Locuitori spre răsărit şi de alta
Spre-apus de soare. Acolo zeul
Se duse să ia parte la un praznic
De-o sută de berbeci şi boi.
Şi-n vreme Ce-acolo petrecea în ospeţie
Ceilalţi nemuritori la Joe-n sală
Lui Agamemnon şi-i ucise soţul
La-ntoarcerea din Troia, şi el totuşi
Ştia năprasna ce urma să fie,
Căci noi îi trimisesem pe-al lui
Argus Ucigător pândeţ, pe zeul Hermes,
Şi-l prevestise el să nu-l omoare
Şi nici să-i ia soţia, căci Oreste
Pe-Atrid va răzbuna, când va fi mare
Şi jindui-va ţara lui pierdută.
Dar sfatul bun el nu vru să-i asculte
Şi toate acum şi le plăti grămadă.”
Grăi Minerva cea cu ochi albaştri:
„Părinte al nostru, tu, Saturniene,
Mai mare peste domnitorii lumii
Egist încalte-avu o moarte dreaptă;
Aşa să piară păcătoşi ca dânsul!
Dar pieptul mi se sfâşie de jale
Gândindu-mă la bietul, înţeleptul
Ulise, care-acum de multă vreme
Tot suferă nenorociri departe
De dragii lui, pe la mijlocul mării,
Într-un ostrov silhui, bătut de valuri,
Pe unde şade zâna cea născută
Din Atlas cel avan, care cunoaşte
Adâncurile mărilor şi singur
Propteşte stâlpii nalţi ce poartă cerul
De la pământ. Copila-acestui Atlas
Cu sila-l ţine-acasă de tot plânge
Nenorocitul, şi-l descântă-ntr-una
Cu vorbe blânde, dulci şi mângâioase
Doar va putea să-şi uite de Itaca.
Dar el ar vrea măcar şi fum să vadă
Ieşind din vatra lui,
Și-apoi să moară.
Tu însă stai cu inima-mpietrită, Olimpiene.
Nu-ţi făcea pe voie
Cu jertfele-i Ulise-n larga Troie
La tabără-ntre-ahei lângă corăbii?
De ce l-ai urgisit aşa pe dânsul?”
Dar Joe furtunosul îi răspunse:
„Ce vorbă ţi-a scăpat din paza gurii,
Copila mea? Cum pot uita vreodată
Pe acel dumnezeiesc Ulise care
E omul cel mai chibzuit şi-aduse
Prisos de jertfe zeilor din slavă?
Neptun, el singur, cutremurătorul,
I-amar pornit asupra lui; nu-l iartă
Că de-al lui ochi orbi pe uriaşul Ciclop, pe
Polifem, cel mai puternic
Din toţi ciclopii, odrăslit din fiica
Lui Forchis, domn al mării, de zeiţa
Toosa, care-n fundul unei peşteri
Trăise cu Neptun împreunată.
De-atunci Neptun nu-l pierde pe Ulise,
Ci-l poartă-n veci departe de-a lui ţară.
Dar noi să chibzuim aici cu toţii,
Să mijlocim întorsul lui Ulise.
Se va dezmânia Neptun la urmă,
Doar nu va cuteza el, unul singur,
Să deie piept cu toţi nemuritorii.”
Adaose sclipind din ochi Minerva:
„Părinte-al nostru, tu, Saturniene,
Mai mare peste domnitorii lumii,
E bine, dacă zeilor le place
Întoarcerea napoi a lui Ulise,
Pe vestitorul Hermes să-l trimitem
Să spună zânei cea cu mândre plete
Nenfrânta noastră vrere, ca Ulise
Prea-mult-păţitul să se întoarne-acasă.
Eu mă răped la insula Itaca
Spre a-ndemna şi-mbărbăta mai tare
Pe Telemah, feciorul lui Ulise,
Să cheme pe ahei la adunare,
S-alunge el pe toţi ai Penelopei
Obraznici peţitori cari avuţia-i
Părăduie şi cu nemiluita
Înjunghe oi şi boi cornaci şi dugleşi,
Benchetuind mereu. Apoi pe dânsul
La Sparta-l voi petrece şi la Pilos,
Oraşul nisipos, să-ntrebe acolo;
Poate-ar afla ceva despre întorsul
Iubitului său tată, şi-ntre oameni
Umblând ar dobândi el bună vază.”
Aşa vorbeşte Palas şi încalţă
Sandale dalbe veşnice de aur,
Cu care ea se poartă tot ca vântul
Pe apă, pe uscat fără hotare.
Şi-apucă arma-i cea cu bold de-aramă
O suliţă vârtoasă, grea şi mare,
Cu care cete de voinici doboară
Când ea, născuta din puternic tată,
S-avântă-asupra lor înverşunată.
Şi năvălind de pe Olimp se duse
Şi la Itaca se opri-n cetate,
Pe prag la poarta curţii lui Ulise.
Cu lancea-n mână ea părea că-i Mentes,
Al casei vechi prieten, domnitorul
Poporului din Tafos. Dete-acolo
De peţitorii cei trufaşi. Pe prispă
Cu toţii petreceau la joc cu zarul
Şezând pe piei de boi ucişi de dânşii.
În jurul lor stăteau, slujindu-i, crainici
Şi harnici slujitori; de o parte unii
Amestecau cu apă-n oluri vinul,
Ceilalţi spălau la mese cu bureţii
Şi le-aşezau naintea lor în pripă
Şi împărţeau la toţi belşug de carne.
Pe oaspe-l vede Telemah întâiul
De unde sta-ntre peţitori, cu suflet
Îndurerat, gândind de-ar fi să-i vie
Cumva viteazul tată, din palatu-i
Să-mprăştie pe peţitori, să-şi ieie
Din nou domnia şi stăpân să fie
Pe-averea lui. Şi cum sta el pe gânduri
Aşa-ntre peţitori, zări pe zâna
Şi-ntins la poartă merse plin de ciudă,
Că mult stătuse nepoftit străinul,
S-apropie şi-l apucă de mână
Şi suliţa-i primind, îi zise astfel:
„Noroc şi bun sosit la noi, străine!
Poftim la masă-ntâi şi-apoi vei spune
Nevoia ce te-aduse.”
Aşa grăindu-i,
Porni-nainte şi-l urmă Minerva.
Când amândoi intrară-n casa mare,
La stâlpu-nalt se duse el şi lancea
O strânse-n toc frumos cioplit, pe unde
Erau şi alte suliţi, o grămadă,
Lăsate de Ulise, şi pe zâna
O duse şi-o pofti aci să şadă
Pe scaun învelit c-o frumuseţe
De lăicer cu feluri de podoabe,
Cu scăunaş de răzimat picioare,
Şi-apropie de dânsa pentru sine
Un scaun împestrit.
Stătu departe
De peţitori, ca nu cumva străinul,
De zarvă supărat între obraznici,
La masa lui nemulţumit să fie
Şi mai deoparte dânsul pe-ndelete
Să-ntrebe despre dusul său părinte.
Aduse apă de spălat pe mână
O fată, în frumos ibric de aur,
Pe un lighean de-argint, ca să se spele
Şi-ntinse-o masă bine geluită.
Apoi cinstita chelăriţă-aduse
Şi-i dete pâne şi bucate multe
Şi-l omeni cu tot ce-aveau păstrate.
Şi-un bucătar aduse-apoi friptura
De carne felurită şi mai puse
Pe lângă ei câte-un pocal de aur
Şi un paharnic se purta pe-aproape
Şi vin le mai turna amândurora.
Intrară-apoi şi peţitorii mândri,
Pe rând şezură-n scaune şi-n jeţuri,
Iar slujitorii apă le turnară
Pe mâini ca să se spele; în panere
Ticsiră pâne roabele, feciorii
Ulcioarele cu vin încununară.
Cu mânile-ncepură-apoi mesenii
Să umble la gătitele bucate,
Iar când de-ajuns mâncară şi băură
Ei mai avură grijă şi de alta,
De cântec şi de joc, dichisul mesei.
O strălucită liră puse-un crainic
În mânile lui Femiu, care bietul
Cânta silit de peţitori la mese,
Şi el frumos din strune sta să cânte.
Iar Telemah s-apropie cu capul,
Ca nu cumva vrun altul să-l audă,
Şi zise-aşa Minervei: „Dragă oaspe,
Te-ai supăra de ce-am să-ţi spun eu ţie?
Aceşti netrebnici au numai o grijă,
Să cânte şi să joace; nu le pasă
Căci din avutul altuia se-mbuibă
Nepedepsiţi, avutul celui care
Va fi pierit, iar oasele-i albite
Zac putrezind pe undeva-ntr-o ţară
Sau sunt rostogolite de talazuri.
De l-ar vedea-n Itaca-ntors pe dânsul,
Cum ar dori ei toţi să fie-ndată,
În groaza lor, mai sprinteni de picioare
Decât bogaţi în aur şi-n veşminte!
Dar el muri acum de moarte crudă
Şi nu mai tragem noi nici o nădejde,
Să spuie-oricine-ar fi că el se-ntoarnă.
E dus de pe pământ şi nu mai vine.
Dar spune-mi drept, răspunde-mi la-ntrebare:
De unde, cine eşti? Şi cum se cheamă
Oraşul şi părinţii tăi? În care
Corabie-ai sosit? Şi cum vâslaşii
Te-aduseră-n Itaca? Cine-s dânşii?
Că n-ai venit pe jos, de bună seamă.
Mai spune-mi una drept şi fără-nconjur,
Căci voi să ştiu de vii întâia oară
Ori eşti prieten părintesc? Şi alţii
Prea mulţi se perindară-n casa noastră,
Căci tata-a fost un om umblat prin lume.”
Răspunse zâna cea cu ochi albaştri:
„Adevărat îţi voi grăi. Sunt Mentes,
Şi înţeleptul Anhial mi-e tată.
Sunt domnul tafienilor, poporul
Călătoreţ pe ape. Aici cu soţii
Corabia mi-am abătut acuma
Călătorind pe-ntunecata mare
Spre alte seminţii, după aramă
De la Temesa şi duc fier cu mine.
Corabia mi-e lângă mal oprită,
Departe de oraş, în schela Reitron
Sub pădurosul Neion. Noi prieteni
De mult suntem, de la părinţii noştri.
Ţi-ar spune dacă-ntrebi pe moş Laerte,
Bunicul tău viteazul, despre care
Aud că nu mai calcă prin cetate,
Ci stă departe tot jălind la ţară,
C-o slujnică bătrână ce-i dă hrană
Şi de băut, când bietul nu mai poate
De ostenit, după ce-abia se trage
Prin ţarină şi-n vie. Venii acuma,
Căci auzii că tatăl tău e-n ţară.
Dar văd că zeii calea i-o curmară,
Căci nu e dus de pe pământ Ulise,
Ci-i viu, împiedicat pe largul mării,
Într-un ostrov. Bărbaţi haini, sălbatici
Acolo-l ţin pe undeva cu sila.
Eu nu sunt ghicitor şi nici de semne
Tâlcuitor, dar iată-ţi dau de veste
De mai nainte cum mă-nvaţă zeii
Şi cum socot că trebuie să fie.
El n-o să mai rămână multă vreme
Răznit de ţară. Chiar de-o fi cu lanţuri
De fier legat, va născoci un mijloc
De-ntoarcere, că prea-i dibaci şi vrednic.
Dar spune-mi tu adevărat şi mie
De eşti cumva chiar fiul lui Ulise.
Grozav îi semeni după ochi şi faţă,
Că-l ştiu pe el, ne întâlneam adese
Nainte de plecarea lui la Troia
Cu alţi viteji din Argos pe corăbii;
De-atunci eu nu-l văzui, nici el pe mine.”
Iar Telemah cuminte-aşa-i răspunde:
„Ţi-oi spune-adevărat, cinstite oaspe.
Sunt fiul lui, c-aşa îmi spune mama,
Dar ştiu şi eu? Că nimeni de la sine
Pe tatăl său nu-l poate şti vreodată.
Mai bine însă mă năştea pe mine
Un om mai norocos, rămas acasă,
Stăpân pe-avere pân’la bătrâneţe.
Dar vai, cel mai de plâns din toată lumea
Se zice-a fi părinte-al meu, că asta
Voiai să ştii.” Grăi atunci Minerva:
„Dar zeii au făcut ca neamul vostru
Şi-n viitor să aibă tot un nume,
Căci are Penelopa fiu cuminte.
Ci lămureşte-mi mie încă una
Şi spune-mi drept.
Ce-nseamnă lumea asta
Şi-acest ospăţ? Ce caută la tine?
E praznic ori e nuntă? Căci desigur
Nu-i cislă-aici. Cum ei petrec în sală
Benchetuind, îmi par de tot obraznici.
S-ar mânia oricare om de treabă,
Venind pe-aici, când ar vedea atâta
Neobrăzare.” Telemah răspunse:
„Fiindcă-ntrebi şi mă descoşi, străine,
Să-ţi spun. Bogată, binecuvântată
Fusese casa asta câtă vreme
Bărbatul cel vestit trăia în ţară.
Dar altfel vrură-acum nemuritorii
Cei scornitori de rele, că pe dânsul
Necunoscut cu totul îl făcură,
Mai mult decât pe-oricare om din lume,
Căci nu l-aş fi jălit aşa de tare,
De-ar fi pierit alături de tovarăşi
Pe câmpul de la Troia sau la sânul
Prietenilor lui, după ce dânsul
Ar fi gătat războiul. Toţi aheii
Aveau să-i nalţe un mormânt şi însuşi
Lăsa un nume bun ca moştenire
La fiul său. Dar azi fără mărire
Vântoasele-l răpiră şi se duse
Necunoscut şi neştiut de nimeni,
Lăsându-mi mie numai dor şi jale.
Dar nu-l jălesc, nu-l plâng numai pe dânsul,
Că şi-alt blăstem mi-au pus la cale zeii.
Toţi tinerii fruntaşi de prin ostroave
Din Same, din Dulichion, din Zachintos
Cel păduros, precum şi toţi mai-marii
Din ţară, din Itaca cea pietroasă,
Pe maica mi-o peţesc şi-mi toac-averea.
De teamă, ea nu poate să-i respingă
Şi nici să-ncheie-aşa căsătorie
Şi ei îmi risipesc avutul casei,
Ba în curând m-or pierde şi pe mine.”
Se mâniè Minerva-atunci şi zise:
„Vai, cum ţi-ar trebui acum Ulise
Cel dus, ca el să puie-o dată mâna
Pe-aceşti sfruntaţi de peţitori!
Dă, Doamne, Pe loc să vie şi să stea la uşă
Cu chivăra, cu scut, cu două suliţi,
Aşa cum îl văzui întâia oară
Când bea şi petrecea în casa noastră.
Pe vremea când venea de la Efira,
De-acasă de la Ilos Mermeridul,
Căci şi acolo merse el cu vasul
Umblând după otravă pierzătoare
De uns săgeţi pe boldul de-aramă.
Dar Ilos nu-i dădu, fiindu-i teamă
De cei-de-sus, doar tatăl meu îi dete,
Căci prea-l iubea pe el. Aşa Ulise,
De s-ar ivi-ntre peţitori acuma,
Ce moarte grabnică şi nuntă-amară
Le-ar da el tuturor! Dar stă în mâna
Celor-de-sus ca el să vie-n ţară
Spre-a-i pedepsi. Deci te îndemn pe tine
Să chibzuieşti cum ai putea din casă
Pe peţitori s-alungi. Ascultă dară
Şi ia aminte sfaturile mele.
Pe-aheii cei viteji pofteşte-i mâne
La sfat şi spune-ţi în vileag cuvântul
Luând pe zei ca martori. Sfătuieşte
Pe peţitori la casa lor să plece
Împrăştiindu-se. Iar dacă mama
Râvneşte-a se nunti, să se întoarcă
La tatăl ei cel mare şi puternic.
Părinţii ei au s-o mărite-acasă
Şi au să-i deie-aşa de multă zestre
Cum i se cade fetei lor iubite.
Iar pentru tine am un sfat temeinic,
De vrei s-asculţi. Alege-ţi cea mai bună
Corabie cu douăzeci de oameni
Şi pleacă-n lume,-ntreabă şi pe alţii
De tatăl tău cel dus de mult, că poate
Ţi-or spune ei ceva ori auzi-vei
Vrun zvon purces din slavă, care face
Pe oameni şi mai lăudaţi să fie.
Întâi te du la Pilos şi întreabă
Pe luminatul Nestor şi de-acolo
La Sparta, la bălanul Menelaos.
Căci el din toţi oştenii din Ahaia
Sosi cel mai din urmă de la Troia.
De-auzi că-n viaţă-i tatăl tău şi vine,
Mai poţi s-aştepţi un an, cu tot necazul;
Dar dac-auzi că-i mort şi nu mai este,
Venind napoi, să-i-nalţi mormânt în ţară,
Să-i faci o strălucită-nmormântare,
Cum eşti dator, şi să măriţi pe mama.
Când isprăveşti şi pui la cale asta,
Gândeşte-atunci cum vei putea mai bine
Pe-aceşti nemernici să-i omori în casă
Pe faţă sau cu vicleşug. Nu-ţi şade
Să fii copil, când eşti aşa de mare.
N-auzi tu ce vestit ajunse-Oreste
În toată lumea, după ce răpuse
Pe-acel viclean Egist care-ucisese
Pe tatăl său? Şi tu dup-arătare,
Prietene, eşti prea frumos şi mare
Şi deci destul de tare ca urmaşii
De bine să vorbească şi de tine.
Dar eu te las şi mă cobor la mare,
La vasul meu, căci oamenii m-adastă
Cu nerăbdare-acolo. Tu ai grijă
Şi ţine minte sfaturile mele.”
Iar Telemah la rându-i zise:
„Oaspe, Cu drag mi-ai cuvântat ca un părinte
Şi vorbele-ţi eu nu mai scot din minte,
Mai stai însă puţin, cu toată graba
Plecării tale, până faci o baie
Să-ţi răcoreşti şi inima şi trupul,
Şi-n urmă la plecare să te bucuri
Primind un dar de preţ şi foarte mândru,
Odor de amintire de la mine
Cum se cinstesc prietenii-ndesine.”
Minerva cea cu lucii ochi răspunse:
„Nu mă sili să stau, că-i zor de ducă.
Iar darul care-ţi place să mi-l dărui,
Mi-l dai la-ntors să-l duc la mine-acasă,
De este-aşa frumos, şi eu pe urmă
Să mă plătesc precum ţi se cuvine.”
Aşa vorbi Minerva şi se duse,
Ca pasărea zbură pe nevăzute.
Ea-i dete lui curaj şi bărbăţie
Şi-n suflet îi trezi un dor şi-o jale
De tatăl său mai tare ca-nainte.
Şi-n sine socotind, uimit rămase;
Simţi că fuse-un zeu şi-ndată merse
La peţitori el arătos ca zeii.
Iar între peţitori cânta cu lira-i
Faimosul cântăreţ.
Ei stau în juru-i
Şi-i ascultau cântarea despre soarta
Cea jalnică ce le ursi
Minerva Aheilor la-ntoarcerea din Troia.
Din casa ei de sus luând aminte
Dumnezeiescul cântec Penelopa,
Copila preacuminte-a lui Icariu,
Înduioşată iese din odaie
Şi se coboară jos pe nalta scară,
Nu singură, ci întovărăşită
De două slujitoare. Cum ajunse
La peţitori mândreţea de femeie,
Stătu pe pragul sălii măiestrite,
C-un luciu văl acoperindu-şi faţa.
Alături stau femeile-i cinstite,
Şi zise-atunci de lacrimi podidită
La înzeitul cântăreţ:
„Tu, Femiu, Mai ştii şi alte cântece vrăjite,
Isprăvi de oameni şi de zei, slăvite
De cântăreţi. Din ele cântă unul
La cei de faţă stându-le aproape,
Iar ei să-şi beie vinul pe tăcute,
Dar mântuie-acest cântec de durere,
Căci nu mai pot de jalea ce m-ajunse.
Mi-e dor în veci şi tot mi-aduc aminte
De sufletul acela, de bărbatul
A cărui veste merse pretutindeni
Şi-i răspândită-n Argos şi-n Helada.”
Dar chibzuitul Telemah răspunse:
„De ce tu, mamă, nu laşi după voie
Iubitul cântăreţ să ne desfete.
De-nvinuit doar nu sunt cântăreţii,
Ci Joe care-aşa cum vrea şi-i place
În lume fiecărui parte-i face.
Să nu ne fie cu bănat că Femiu
Ne viersuie-a danailor răstrişte,
Căci oamenii mai bucuros ascultă
Cântarea cea mai nouă ce s-aude.
Îndură-te şi-ascultă şi tu, mamă,
Că nu numai Ulise, ci şi alţii
Aşa de mulţi au mai pierit la Troia.
Dar du-te tu-n cămara ta şi vezi-ţi
De stàtive, de furcă, şi sileşte
Pe roabe ca să deie zor la lucru.
De cuvântări vor îngriji bărbaţii
Şi mai cu seamă eu, stăpânul casei.”
Uimită ea se napoie-n odaie;
Luase-aminte cu ce rost vorbise
Băiatul ei. Suindu-se pe urmă
Cu roabele-mpreună ea în catul
De sus al casei, îşi plângea bărbatul
Cel dus de mult, până ce somn prielnic
Pe pleoape lin îi picură Minerva.
Făcură larmă-atunci şi gură multă
În sala cea umbroasă peţitorii
Cu toţii ahtiaţi după femeie.
Dar Telemah aşa le zise-ntâiul:
„Voi, peţitori ai mamei mele, care
Vă bateţi joc de noi din cale-afară,
Să stăm acum la masă să petrecem
În linişte şi zarva să-nceteze,
Că-i bine s-auzim pe cântăreţul
Dumnezeiesc cu viersu-i plin de farmec.
Iar mâne toţi să ţinem adunare
Ca să vă spun cuvântul meu pe faţă
Şi fără-nconjur să ieşiţi de-aicea,
Din casa mea. Vă pregătiţi aiurea
Ospeţele, mâncaţi avutul vostru
Poftindu-vă pe rând unii pe alţii,
Iar de vă pare vouă mai cu cale
Şi cu folos să irosiţi averea
De la un singur om, daţi iama-ntr-însa.
Dar eu într-ajutor chema-voi zeii,
Ca dânşii să vă dea răsplată dreaptă,
La mine-n casă moartea să v-ajungă
Şi nimenea să nu vă mai răzbune.”
Aşa el se răsti, iar ei cu toţii,
Muşcând de ciudă buzele cu dinţii,
Se minunau cum Telemah rostise
Cuvintele-ndrăzneţe. Dar îndată
Răspunse Antinou Eupitianul:
„De bună seamă, Telemah, chiar zeii
Te-nvaţă să ne iei de sus şi-obraznic
Aşa să cuvântezi. Să nu dea Joe
Vreodată să fii domn peste Itaca,
Cu toate că ai drept la moştenire.”
Dar Telemah lui Antinou îi zise:
„Ţi-oi spune verde, chiar dacă te mânii:
Aş vrea să-mi deie Cel-de-sus domnia.
Socoţi că ăsta-i răul cel mai mare
Ce pot să-l aibă oamenii pe lume?
Dar nu e rău să cârmuieşti poporul,
Că-ndată ţi se-mbogăţeşte casa
Şi eşti mai preţuit de lumea toată.
Ci domni mai sunt şi alţii în Itaca,
Bătrâni şi tineri. Dintre dânşii unul
Domnească, dacă-i mort acum Ulise.
Eu vreau să fiu aici stăpânul casei
Şi-al robilor ce tata-i dobândise.”
Iar Evrimah, feciorul lui Polibos,
Grăi-mpotrivă: „Telemah, se ţine
De zei cine să fie domn în ţară.
Tu stăpâneşte-ţi casa ta şi-averea.
Păzească Dumnezeu pe cine silnic
Te va prăda de-avere, câtă vreme
Itaca-i locuită! Dar din parte-mi,
Preabunule, vreau să te-ntreb de oaspe,
De unde veni el, din care ţară
Şi unde-i s-află neamul şi moşia?
Ţi-aduse ştire de sosirea tatii?
Sau vine după treburi de-ale sale?
Cum se sculă şi repede o şterse
Şi n-aşteptă o clipă să-l cunoaştem!
Părea că-i om de seamă după faţă.”
Iar socotitul Telemah răspunse:
„E dus pe veci şi nu se mai întoarce
Părintele-mi, o, Evrimah. De-acuma
Nu cred în ştiri, să vie de oriunde,
Şi nici nu iau în seamă prevestirea
Prorocului la noi chemat de mama
Şi întrebat anume. Dusul oaspe
E Mentes, are tată pe-Anhialos
Cel ortoman şi-i domn peste poporul
Din Tafos cel călătoreţ pe mare.”
Aşa vorbi, măcar că el ştiuse
Că-n oaspe a fost zeiţa întrupată
Iar peţitorii iarăşi se porniră
La chef nebun, la cântec şi la jocuri,
Şi petrecură până pe-nserate.
Dar cum îi apucă la chef amurgul,
Plecară toţi acasă să se culce.
Căzut pe gânduri, Telemah se duse
Să doarmă în iatacu-i nalt, deoparte
Clădit anume,-mprejmuit de-o curte
De toată frumuseţea. După dânsul
Păşi cu facle-aprinse Evriclea,
O roabă-a lui de treabă ce-a fost fiica
Lui Op, odrasla lui Pisènor, şi pe care
Odată, când era în floarea vârstei,
Cu-averea sa Laerte-o cumpărase
Cu preţ de douăzeci de boi, şi-n casă
O preţuia la fel cu-a lui soţie;
Dar nu s-apropiè nicicând de dânsa,
De teamă să nu-şi supere femeia.
Cu Telemah a mers atunci bătrâna
Cu facle aprinse-n mână; dintre roabe
Doar ea-l iubea mai mult, că din pruncie
Pe Telemah la sânu-i îl crescuse.
Deschise uşa la iatacul trainic,
Pe dăltuitul pat şezu flăcăul,
Îşi scoase straiul moale şi-l întinse
În mânile bătrânei pricepute.
Ea straiu-mpături şi, netezindu-l,
În cui pe lângă patul lui îl prinse.
Ieşi pe urmă din iatac şi uşa
De o verigă de argint o trase
Şi de curea împinse-apoi zăvorul.
Iar Telemah acolo peste noapte,
Culcat sub cerga-i moale de ţigaie,
Visa la drumul ce-i croise zâna.
Viteaz şi iscusit, care-ntr-o vreme,
Când el cu măestria lui făcuse
Pustiu din ziduri sfinte de la Troia,
Nemernici amar de ani pe lume
Şi cunoscu pe drumul lui tot felul
De oameni, de oraşe şi de datini,
Şi pătimi aşa de mult pe mare
Silindu-se să scape de primejdii
Şi înapoi să-şi ducă pe tovarăşi.
Dar tot la urmă nu putu pe-aceia
Să-i mântuie, oricât se străduise;
Pieriră din păcatul lor cu toţii,
C-au lăcomit a ospăta, netoţii,
Din boii sacri ai Soarelui, şi-acesta
Deşert făcu întorsul lor acasă.
Din toate aceste spune-ne şi nouă
Ceva, o, muză, fiică de-a lui Joe.
Vitejii toţi ceilalţi care scăpară
Pe mare şi-n război de cruda moarte
Acum erau acasă. Doar Ulise,
Deşi cu dor de ţară şi soţie,
Oprit era-ntr-o peşteră-adâncată
De a zânelor fruntaşă, închinată,
Calipso care-a vrut bărbat să-i fie.
Dar când rotirea vremilor aduse
Şi ziua-n care zeii sorociră
Întorsul lui la insula Itaca,
El nici atunci nu fu scutit de lupte
Şi chiar între ai lui. De-aceea zeii
Se îndurară toţi, afară numai
De-al mării domn Neptun, care pe dânsul
Grozav fu îndârjit pân’ la sositul
În ţara lui. Ci-n vremea asta zeul
Era plecat departe, la poporul
Etiopean ce stă la capul lumii
Şi e-mpărţit în două, într-o parte
Locuitori spre răsărit şi de alta
Spre-apus de soare. Acolo zeul
Se duse să ia parte la un praznic
De-o sută de berbeci şi boi.
Şi-n vreme Ce-acolo petrecea în ospeţie
Ceilalţi nemuritori la Joe-n sală
Lui Agamemnon şi-i ucise soţul
La-ntoarcerea din Troia, şi el totuşi
Ştia năprasna ce urma să fie,
Căci noi îi trimisesem pe-al lui
Argus Ucigător pândeţ, pe zeul Hermes,
Şi-l prevestise el să nu-l omoare
Şi nici să-i ia soţia, căci Oreste
Pe-Atrid va răzbuna, când va fi mare
Şi jindui-va ţara lui pierdută.
Dar sfatul bun el nu vru să-i asculte
Şi toate acum şi le plăti grămadă.”
Grăi Minerva cea cu ochi albaştri:
„Părinte al nostru, tu, Saturniene,
Mai mare peste domnitorii lumii
Egist încalte-avu o moarte dreaptă;
Aşa să piară păcătoşi ca dânsul!
Dar pieptul mi se sfâşie de jale
Gândindu-mă la bietul, înţeleptul
Ulise, care-acum de multă vreme
Tot suferă nenorociri departe
De dragii lui, pe la mijlocul mării,
Într-un ostrov silhui, bătut de valuri,
Pe unde şade zâna cea născută
Din Atlas cel avan, care cunoaşte
Adâncurile mărilor şi singur
Propteşte stâlpii nalţi ce poartă cerul
De la pământ. Copila-acestui Atlas
Cu sila-l ţine-acasă de tot plânge
Nenorocitul, şi-l descântă-ntr-una
Cu vorbe blânde, dulci şi mângâioase
Doar va putea să-şi uite de Itaca.
Dar el ar vrea măcar şi fum să vadă
Ieşind din vatra lui,
Și-apoi să moară.
Tu însă stai cu inima-mpietrită, Olimpiene.
Nu-ţi făcea pe voie
Cu jertfele-i Ulise-n larga Troie
La tabără-ntre-ahei lângă corăbii?
De ce l-ai urgisit aşa pe dânsul?”
Dar Joe furtunosul îi răspunse:
„Ce vorbă ţi-a scăpat din paza gurii,
Copila mea? Cum pot uita vreodată
Pe acel dumnezeiesc Ulise care
E omul cel mai chibzuit şi-aduse
Prisos de jertfe zeilor din slavă?
Neptun, el singur, cutremurătorul,
I-amar pornit asupra lui; nu-l iartă
Că de-al lui ochi orbi pe uriaşul Ciclop, pe
Polifem, cel mai puternic
Din toţi ciclopii, odrăslit din fiica
Lui Forchis, domn al mării, de zeiţa
Toosa, care-n fundul unei peşteri
Trăise cu Neptun împreunată.
De-atunci Neptun nu-l pierde pe Ulise,
Ci-l poartă-n veci departe de-a lui ţară.
Dar noi să chibzuim aici cu toţii,
Să mijlocim întorsul lui Ulise.
Se va dezmânia Neptun la urmă,
Doar nu va cuteza el, unul singur,
Să deie piept cu toţi nemuritorii.”
Adaose sclipind din ochi Minerva:
„Părinte-al nostru, tu, Saturniene,
Mai mare peste domnitorii lumii,
E bine, dacă zeilor le place
Întoarcerea napoi a lui Ulise,
Pe vestitorul Hermes să-l trimitem
Să spună zânei cea cu mândre plete
Nenfrânta noastră vrere, ca Ulise
Prea-mult-păţitul să se întoarne-acasă.
Eu mă răped la insula Itaca
Spre a-ndemna şi-mbărbăta mai tare
Pe Telemah, feciorul lui Ulise,
Să cheme pe ahei la adunare,
S-alunge el pe toţi ai Penelopei
Obraznici peţitori cari avuţia-i
Părăduie şi cu nemiluita
Înjunghe oi şi boi cornaci şi dugleşi,
Benchetuind mereu. Apoi pe dânsul
La Sparta-l voi petrece şi la Pilos,
Oraşul nisipos, să-ntrebe acolo;
Poate-ar afla ceva despre întorsul
Iubitului său tată, şi-ntre oameni
Umblând ar dobândi el bună vază.”
Aşa vorbeşte Palas şi încalţă
Sandale dalbe veşnice de aur,
Cu care ea se poartă tot ca vântul
Pe apă, pe uscat fără hotare.
Şi-apucă arma-i cea cu bold de-aramă
O suliţă vârtoasă, grea şi mare,
Cu care cete de voinici doboară
Când ea, născuta din puternic tată,
S-avântă-asupra lor înverşunată.
Şi năvălind de pe Olimp se duse
Şi la Itaca se opri-n cetate,
Pe prag la poarta curţii lui Ulise.
Cu lancea-n mână ea părea că-i Mentes,
Al casei vechi prieten, domnitorul
Poporului din Tafos. Dete-acolo
De peţitorii cei trufaşi. Pe prispă
Cu toţii petreceau la joc cu zarul
Şezând pe piei de boi ucişi de dânşii.
În jurul lor stăteau, slujindu-i, crainici
Şi harnici slujitori; de o parte unii
Amestecau cu apă-n oluri vinul,
Ceilalţi spălau la mese cu bureţii
Şi le-aşezau naintea lor în pripă
Şi împărţeau la toţi belşug de carne.
Pe oaspe-l vede Telemah întâiul
De unde sta-ntre peţitori, cu suflet
Îndurerat, gândind de-ar fi să-i vie
Cumva viteazul tată, din palatu-i
Să-mprăştie pe peţitori, să-şi ieie
Din nou domnia şi stăpân să fie
Pe-averea lui. Şi cum sta el pe gânduri
Aşa-ntre peţitori, zări pe zâna
Şi-ntins la poartă merse plin de ciudă,
Că mult stătuse nepoftit străinul,
S-apropie şi-l apucă de mână
Şi suliţa-i primind, îi zise astfel:
„Noroc şi bun sosit la noi, străine!
Poftim la masă-ntâi şi-apoi vei spune
Nevoia ce te-aduse.”
Aşa grăindu-i,
Porni-nainte şi-l urmă Minerva.
Când amândoi intrară-n casa mare,
La stâlpu-nalt se duse el şi lancea
O strânse-n toc frumos cioplit, pe unde
Erau şi alte suliţi, o grămadă,
Lăsate de Ulise, şi pe zâna
O duse şi-o pofti aci să şadă
Pe scaun învelit c-o frumuseţe
De lăicer cu feluri de podoabe,
Cu scăunaş de răzimat picioare,
Şi-apropie de dânsa pentru sine
Un scaun împestrit.
Stătu departe
De peţitori, ca nu cumva străinul,
De zarvă supărat între obraznici,
La masa lui nemulţumit să fie
Şi mai deoparte dânsul pe-ndelete
Să-ntrebe despre dusul său părinte.
Aduse apă de spălat pe mână
O fată, în frumos ibric de aur,
Pe un lighean de-argint, ca să se spele
Şi-ntinse-o masă bine geluită.
Apoi cinstita chelăriţă-aduse
Şi-i dete pâne şi bucate multe
Şi-l omeni cu tot ce-aveau păstrate.
Şi-un bucătar aduse-apoi friptura
De carne felurită şi mai puse
Pe lângă ei câte-un pocal de aur
Şi un paharnic se purta pe-aproape
Şi vin le mai turna amândurora.
Intrară-apoi şi peţitorii mândri,
Pe rând şezură-n scaune şi-n jeţuri,
Iar slujitorii apă le turnară
Pe mâini ca să se spele; în panere
Ticsiră pâne roabele, feciorii
Ulcioarele cu vin încununară.
Cu mânile-ncepură-apoi mesenii
Să umble la gătitele bucate,
Iar când de-ajuns mâncară şi băură
Ei mai avură grijă şi de alta,
De cântec şi de joc, dichisul mesei.
O strălucită liră puse-un crainic
În mânile lui Femiu, care bietul
Cânta silit de peţitori la mese,
Şi el frumos din strune sta să cânte.
Iar Telemah s-apropie cu capul,
Ca nu cumva vrun altul să-l audă,
Şi zise-aşa Minervei: „Dragă oaspe,
Te-ai supăra de ce-am să-ţi spun eu ţie?
Aceşti netrebnici au numai o grijă,
Să cânte şi să joace; nu le pasă
Căci din avutul altuia se-mbuibă
Nepedepsiţi, avutul celui care
Va fi pierit, iar oasele-i albite
Zac putrezind pe undeva-ntr-o ţară
Sau sunt rostogolite de talazuri.
De l-ar vedea-n Itaca-ntors pe dânsul,
Cum ar dori ei toţi să fie-ndată,
În groaza lor, mai sprinteni de picioare
Decât bogaţi în aur şi-n veşminte!
Dar el muri acum de moarte crudă
Şi nu mai tragem noi nici o nădejde,
Să spuie-oricine-ar fi că el se-ntoarnă.
E dus de pe pământ şi nu mai vine.
Dar spune-mi drept, răspunde-mi la-ntrebare:
De unde, cine eşti? Şi cum se cheamă
Oraşul şi părinţii tăi? În care
Corabie-ai sosit? Şi cum vâslaşii
Te-aduseră-n Itaca? Cine-s dânşii?
Că n-ai venit pe jos, de bună seamă.
Mai spune-mi una drept şi fără-nconjur,
Căci voi să ştiu de vii întâia oară
Ori eşti prieten părintesc? Şi alţii
Prea mulţi se perindară-n casa noastră,
Căci tata-a fost un om umblat prin lume.”
Răspunse zâna cea cu ochi albaştri:
„Adevărat îţi voi grăi. Sunt Mentes,
Şi înţeleptul Anhial mi-e tată.
Sunt domnul tafienilor, poporul
Călătoreţ pe ape. Aici cu soţii
Corabia mi-am abătut acuma
Călătorind pe-ntunecata mare
Spre alte seminţii, după aramă
De la Temesa şi duc fier cu mine.
Corabia mi-e lângă mal oprită,
Departe de oraş, în schela Reitron
Sub pădurosul Neion. Noi prieteni
De mult suntem, de la părinţii noştri.
Ţi-ar spune dacă-ntrebi pe moş Laerte,
Bunicul tău viteazul, despre care
Aud că nu mai calcă prin cetate,
Ci stă departe tot jălind la ţară,
C-o slujnică bătrână ce-i dă hrană
Şi de băut, când bietul nu mai poate
De ostenit, după ce-abia se trage
Prin ţarină şi-n vie. Venii acuma,
Căci auzii că tatăl tău e-n ţară.
Dar văd că zeii calea i-o curmară,
Căci nu e dus de pe pământ Ulise,
Ci-i viu, împiedicat pe largul mării,
Într-un ostrov. Bărbaţi haini, sălbatici
Acolo-l ţin pe undeva cu sila.
Eu nu sunt ghicitor şi nici de semne
Tâlcuitor, dar iată-ţi dau de veste
De mai nainte cum mă-nvaţă zeii
Şi cum socot că trebuie să fie.
El n-o să mai rămână multă vreme
Răznit de ţară. Chiar de-o fi cu lanţuri
De fier legat, va născoci un mijloc
De-ntoarcere, că prea-i dibaci şi vrednic.
Dar spune-mi tu adevărat şi mie
De eşti cumva chiar fiul lui Ulise.
Grozav îi semeni după ochi şi faţă,
Că-l ştiu pe el, ne întâlneam adese
Nainte de plecarea lui la Troia
Cu alţi viteji din Argos pe corăbii;
De-atunci eu nu-l văzui, nici el pe mine.”
Iar Telemah cuminte-aşa-i răspunde:
„Ţi-oi spune-adevărat, cinstite oaspe.
Sunt fiul lui, c-aşa îmi spune mama,
Dar ştiu şi eu? Că nimeni de la sine
Pe tatăl său nu-l poate şti vreodată.
Mai bine însă mă năştea pe mine
Un om mai norocos, rămas acasă,
Stăpân pe-avere pân’la bătrâneţe.
Dar vai, cel mai de plâns din toată lumea
Se zice-a fi părinte-al meu, că asta
Voiai să ştii.” Grăi atunci Minerva:
„Dar zeii au făcut ca neamul vostru
Şi-n viitor să aibă tot un nume,
Căci are Penelopa fiu cuminte.
Ci lămureşte-mi mie încă una
Şi spune-mi drept.
Ce-nseamnă lumea asta
Şi-acest ospăţ? Ce caută la tine?
E praznic ori e nuntă? Căci desigur
Nu-i cislă-aici. Cum ei petrec în sală
Benchetuind, îmi par de tot obraznici.
S-ar mânia oricare om de treabă,
Venind pe-aici, când ar vedea atâta
Neobrăzare.” Telemah răspunse:
„Fiindcă-ntrebi şi mă descoşi, străine,
Să-ţi spun. Bogată, binecuvântată
Fusese casa asta câtă vreme
Bărbatul cel vestit trăia în ţară.
Dar altfel vrură-acum nemuritorii
Cei scornitori de rele, că pe dânsul
Necunoscut cu totul îl făcură,
Mai mult decât pe-oricare om din lume,
Căci nu l-aş fi jălit aşa de tare,
De-ar fi pierit alături de tovarăşi
Pe câmpul de la Troia sau la sânul
Prietenilor lui, după ce dânsul
Ar fi gătat războiul. Toţi aheii
Aveau să-i nalţe un mormânt şi însuşi
Lăsa un nume bun ca moştenire
La fiul său. Dar azi fără mărire
Vântoasele-l răpiră şi se duse
Necunoscut şi neştiut de nimeni,
Lăsându-mi mie numai dor şi jale.
Dar nu-l jălesc, nu-l plâng numai pe dânsul,
Că şi-alt blăstem mi-au pus la cale zeii.
Toţi tinerii fruntaşi de prin ostroave
Din Same, din Dulichion, din Zachintos
Cel păduros, precum şi toţi mai-marii
Din ţară, din Itaca cea pietroasă,
Pe maica mi-o peţesc şi-mi toac-averea.
De teamă, ea nu poate să-i respingă
Şi nici să-ncheie-aşa căsătorie
Şi ei îmi risipesc avutul casei,
Ba în curând m-or pierde şi pe mine.”
Se mâniè Minerva-atunci şi zise:
„Vai, cum ţi-ar trebui acum Ulise
Cel dus, ca el să puie-o dată mâna
Pe-aceşti sfruntaţi de peţitori!
Dă, Doamne, Pe loc să vie şi să stea la uşă
Cu chivăra, cu scut, cu două suliţi,
Aşa cum îl văzui întâia oară
Când bea şi petrecea în casa noastră.
Pe vremea când venea de la Efira,
De-acasă de la Ilos Mermeridul,
Căci şi acolo merse el cu vasul
Umblând după otravă pierzătoare
De uns săgeţi pe boldul de-aramă.
Dar Ilos nu-i dădu, fiindu-i teamă
De cei-de-sus, doar tatăl meu îi dete,
Căci prea-l iubea pe el. Aşa Ulise,
De s-ar ivi-ntre peţitori acuma,
Ce moarte grabnică şi nuntă-amară
Le-ar da el tuturor! Dar stă în mâna
Celor-de-sus ca el să vie-n ţară
Spre-a-i pedepsi. Deci te îndemn pe tine
Să chibzuieşti cum ai putea din casă
Pe peţitori s-alungi. Ascultă dară
Şi ia aminte sfaturile mele.
Pe-aheii cei viteji pofteşte-i mâne
La sfat şi spune-ţi în vileag cuvântul
Luând pe zei ca martori. Sfătuieşte
Pe peţitori la casa lor să plece
Împrăştiindu-se. Iar dacă mama
Râvneşte-a se nunti, să se întoarcă
La tatăl ei cel mare şi puternic.
Părinţii ei au s-o mărite-acasă
Şi au să-i deie-aşa de multă zestre
Cum i se cade fetei lor iubite.
Iar pentru tine am un sfat temeinic,
De vrei s-asculţi. Alege-ţi cea mai bună
Corabie cu douăzeci de oameni
Şi pleacă-n lume,-ntreabă şi pe alţii
De tatăl tău cel dus de mult, că poate
Ţi-or spune ei ceva ori auzi-vei
Vrun zvon purces din slavă, care face
Pe oameni şi mai lăudaţi să fie.
Întâi te du la Pilos şi întreabă
Pe luminatul Nestor şi de-acolo
La Sparta, la bălanul Menelaos.
Căci el din toţi oştenii din Ahaia
Sosi cel mai din urmă de la Troia.
De-auzi că-n viaţă-i tatăl tău şi vine,
Mai poţi s-aştepţi un an, cu tot necazul;
Dar dac-auzi că-i mort şi nu mai este,
Venind napoi, să-i-nalţi mormânt în ţară,
Să-i faci o strălucită-nmormântare,
Cum eşti dator, şi să măriţi pe mama.
Când isprăveşti şi pui la cale asta,
Gândeşte-atunci cum vei putea mai bine
Pe-aceşti nemernici să-i omori în casă
Pe faţă sau cu vicleşug. Nu-ţi şade
Să fii copil, când eşti aşa de mare.
N-auzi tu ce vestit ajunse-Oreste
În toată lumea, după ce răpuse
Pe-acel viclean Egist care-ucisese
Pe tatăl său? Şi tu dup-arătare,
Prietene, eşti prea frumos şi mare
Şi deci destul de tare ca urmaşii
De bine să vorbească şi de tine.
Dar eu te las şi mă cobor la mare,
La vasul meu, căci oamenii m-adastă
Cu nerăbdare-acolo. Tu ai grijă
Şi ţine minte sfaturile mele.”
Iar Telemah la rându-i zise:
„Oaspe, Cu drag mi-ai cuvântat ca un părinte
Şi vorbele-ţi eu nu mai scot din minte,
Mai stai însă puţin, cu toată graba
Plecării tale, până faci o baie
Să-ţi răcoreşti şi inima şi trupul,
Şi-n urmă la plecare să te bucuri
Primind un dar de preţ şi foarte mândru,
Odor de amintire de la mine
Cum se cinstesc prietenii-ndesine.”
Minerva cea cu lucii ochi răspunse:
„Nu mă sili să stau, că-i zor de ducă.
Iar darul care-ţi place să mi-l dărui,
Mi-l dai la-ntors să-l duc la mine-acasă,
De este-aşa frumos, şi eu pe urmă
Să mă plătesc precum ţi se cuvine.”
Aşa vorbi Minerva şi se duse,
Ca pasărea zbură pe nevăzute.
Ea-i dete lui curaj şi bărbăţie
Şi-n suflet îi trezi un dor şi-o jale
De tatăl său mai tare ca-nainte.
Şi-n sine socotind, uimit rămase;
Simţi că fuse-un zeu şi-ndată merse
La peţitori el arătos ca zeii.
Iar între peţitori cânta cu lira-i
Faimosul cântăreţ.
Ei stau în juru-i
Şi-i ascultau cântarea despre soarta
Cea jalnică ce le ursi
Minerva Aheilor la-ntoarcerea din Troia.
Din casa ei de sus luând aminte
Dumnezeiescul cântec Penelopa,
Copila preacuminte-a lui Icariu,
Înduioşată iese din odaie
Şi se coboară jos pe nalta scară,
Nu singură, ci întovărăşită
De două slujitoare. Cum ajunse
La peţitori mândreţea de femeie,
Stătu pe pragul sălii măiestrite,
C-un luciu văl acoperindu-şi faţa.
Alături stau femeile-i cinstite,
Şi zise-atunci de lacrimi podidită
La înzeitul cântăreţ:
„Tu, Femiu, Mai ştii şi alte cântece vrăjite,
Isprăvi de oameni şi de zei, slăvite
De cântăreţi. Din ele cântă unul
La cei de faţă stându-le aproape,
Iar ei să-şi beie vinul pe tăcute,
Dar mântuie-acest cântec de durere,
Căci nu mai pot de jalea ce m-ajunse.
Mi-e dor în veci şi tot mi-aduc aminte
De sufletul acela, de bărbatul
A cărui veste merse pretutindeni
Şi-i răspândită-n Argos şi-n Helada.”
Dar chibzuitul Telemah răspunse:
„De ce tu, mamă, nu laşi după voie
Iubitul cântăreţ să ne desfete.
De-nvinuit doar nu sunt cântăreţii,
Ci Joe care-aşa cum vrea şi-i place
În lume fiecărui parte-i face.
Să nu ne fie cu bănat că Femiu
Ne viersuie-a danailor răstrişte,
Căci oamenii mai bucuros ascultă
Cântarea cea mai nouă ce s-aude.
Îndură-te şi-ascultă şi tu, mamă,
Că nu numai Ulise, ci şi alţii
Aşa de mulţi au mai pierit la Troia.
Dar du-te tu-n cămara ta şi vezi-ţi
De stàtive, de furcă, şi sileşte
Pe roabe ca să deie zor la lucru.
De cuvântări vor îngriji bărbaţii
Şi mai cu seamă eu, stăpânul casei.”
Uimită ea se napoie-n odaie;
Luase-aminte cu ce rost vorbise
Băiatul ei. Suindu-se pe urmă
Cu roabele-mpreună ea în catul
De sus al casei, îşi plângea bărbatul
Cel dus de mult, până ce somn prielnic
Pe pleoape lin îi picură Minerva.
Făcură larmă-atunci şi gură multă
În sala cea umbroasă peţitorii
Cu toţii ahtiaţi după femeie.
Dar Telemah aşa le zise-ntâiul:
„Voi, peţitori ai mamei mele, care
Vă bateţi joc de noi din cale-afară,
Să stăm acum la masă să petrecem
În linişte şi zarva să-nceteze,
Că-i bine s-auzim pe cântăreţul
Dumnezeiesc cu viersu-i plin de farmec.
Iar mâne toţi să ţinem adunare
Ca să vă spun cuvântul meu pe faţă
Şi fără-nconjur să ieşiţi de-aicea,
Din casa mea. Vă pregătiţi aiurea
Ospeţele, mâncaţi avutul vostru
Poftindu-vă pe rând unii pe alţii,
Iar de vă pare vouă mai cu cale
Şi cu folos să irosiţi averea
De la un singur om, daţi iama-ntr-însa.
Dar eu într-ajutor chema-voi zeii,
Ca dânşii să vă dea răsplată dreaptă,
La mine-n casă moartea să v-ajungă
Şi nimenea să nu vă mai răzbune.”
Aşa el se răsti, iar ei cu toţii,
Muşcând de ciudă buzele cu dinţii,
Se minunau cum Telemah rostise
Cuvintele-ndrăzneţe. Dar îndată
Răspunse Antinou Eupitianul:
„De bună seamă, Telemah, chiar zeii
Te-nvaţă să ne iei de sus şi-obraznic
Aşa să cuvântezi. Să nu dea Joe
Vreodată să fii domn peste Itaca,
Cu toate că ai drept la moştenire.”
Dar Telemah lui Antinou îi zise:
„Ţi-oi spune verde, chiar dacă te mânii:
Aş vrea să-mi deie Cel-de-sus domnia.
Socoţi că ăsta-i răul cel mai mare
Ce pot să-l aibă oamenii pe lume?
Dar nu e rău să cârmuieşti poporul,
Că-ndată ţi se-mbogăţeşte casa
Şi eşti mai preţuit de lumea toată.
Ci domni mai sunt şi alţii în Itaca,
Bătrâni şi tineri. Dintre dânşii unul
Domnească, dacă-i mort acum Ulise.
Eu vreau să fiu aici stăpânul casei
Şi-al robilor ce tata-i dobândise.”
Iar Evrimah, feciorul lui Polibos,
Grăi-mpotrivă: „Telemah, se ţine
De zei cine să fie domn în ţară.
Tu stăpâneşte-ţi casa ta şi-averea.
Păzească Dumnezeu pe cine silnic
Te va prăda de-avere, câtă vreme
Itaca-i locuită! Dar din parte-mi,
Preabunule, vreau să te-ntreb de oaspe,
De unde veni el, din care ţară
Şi unde-i s-află neamul şi moşia?
Ţi-aduse ştire de sosirea tatii?
Sau vine după treburi de-ale sale?
Cum se sculă şi repede o şterse
Şi n-aşteptă o clipă să-l cunoaştem!
Părea că-i om de seamă după faţă.”
Iar socotitul Telemah răspunse:
„E dus pe veci şi nu se mai întoarce
Părintele-mi, o, Evrimah. De-acuma
Nu cred în ştiri, să vie de oriunde,
Şi nici nu iau în seamă prevestirea
Prorocului la noi chemat de mama
Şi întrebat anume. Dusul oaspe
E Mentes, are tată pe-Anhialos
Cel ortoman şi-i domn peste poporul
Din Tafos cel călătoreţ pe mare.”
Aşa vorbi, măcar că el ştiuse
Că-n oaspe a fost zeiţa întrupată
Iar peţitorii iarăşi se porniră
La chef nebun, la cântec şi la jocuri,
Şi petrecură până pe-nserate.
Dar cum îi apucă la chef amurgul,
Plecară toţi acasă să se culce.
Căzut pe gânduri, Telemah se duse
Să doarmă în iatacu-i nalt, deoparte
Clădit anume,-mprejmuit de-o curte
De toată frumuseţea. După dânsul
Păşi cu facle-aprinse Evriclea,
O roabă-a lui de treabă ce-a fost fiica
Lui Op, odrasla lui Pisènor, şi pe care
Odată, când era în floarea vârstei,
Cu-averea sa Laerte-o cumpărase
Cu preţ de douăzeci de boi, şi-n casă
O preţuia la fel cu-a lui soţie;
Dar nu s-apropiè nicicând de dânsa,
De teamă să nu-şi supere femeia.
Cu Telemah a mers atunci bătrâna
Cu facle aprinse-n mână; dintre roabe
Doar ea-l iubea mai mult, că din pruncie
Pe Telemah la sânu-i îl crescuse.
Deschise uşa la iatacul trainic,
Pe dăltuitul pat şezu flăcăul,
Îşi scoase straiul moale şi-l întinse
În mânile bătrânei pricepute.
Ea straiu-mpături şi, netezindu-l,
În cui pe lângă patul lui îl prinse.
Ieşi pe urmă din iatac şi uşa
De o verigă de argint o trase
Şi de curea împinse-apoi zăvorul.
Iar Telemah acolo peste noapte,
Culcat sub cerga-i moale de ţigaie,
Visa la drumul ce-i croise zâna.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
